duminică, 12 iulie 2015

Doua minute

Metrou. Destul de aglomerat, dar nu foarte. Oameni. Forfota. Barbati la costum. Femei dezgolite de vara. Caini in lesa, cu limba scoasa. Copii urlatori. Baloane. Merdenele. Cafea de la Starbucks. Palarii si ochelari de soare. Tocuri. Slapi. Parfum ieftin. Stimati calatori, trenul stationeaza doua minute. Doua minute - timp suficient pentru mine.

Printre oameni te poti face nevazut. Sunt niste straini carora nu le pasa si care, prin nepasarea lor, imi asigura confortul de care am, uneori, nevoie. Sunt atenta la ei dar, cu toate astea, sunt foarte departe de ei. Sunt zgomotul de fundal, peisajul din spatele acelui prim plan dintr-o fotografie pe care o privesc si in care imi vad intreaga viata concentrata in doar cateva franturi de imagini. Si multe spatii goale. Pe care am incercat sa le umplu, sa nu le mai vad, sa nu le mai simt. Si am indesat in ele tot felul de lucruri marunte, unele meschine, altele, credeam eu, marete. Dar nu a fost niciodata indeajuns. Umpleam azi un gol, maine se nastea altul. Ma simt, cumva, peticita. Pentru ca nu am invatat sa las lucrurile asa cum sunt. Unele pline, altele goale. Ma impotriveam cu inversunare. Nu, nu e vorba de resemnare, e vorba de o intelepciune pe care nu am avut-o, iar in lipsa ei nu am facut altceva decat sa ma razboiesc cu mine insami, iar cand eram prea obosita, ma mutam pe alt front si ma luptam cu lumea. 

Cineva mi-a spus ca sunt obsedata de control, iar cand nu detin controlul ma pierd. Trebuia sa-l ascult si sa invat. Acum am invatat lectia, dar oare nu e prea tarziu? Sa lasi lucrurile sa mearga in ritmul lor, sa nu le grabesti, sa-ti accepti greselile si sa te imapaci cumva cu ele. Iar cand viata te ia la suturi si te zdrobeste, sa nu te plangi ca uite ce nedreptate ti se face, ci sa te ridici, sa te scuturi de praf si sa-ti continui drumul. Oare nu am invatat prea tarziu lucrurile astea? 

Am invatat sa las lucrurile asa cum sunt, sa nu mai incerc sa schimb ce nu poate fi schimbat, am invatat sa primesc loviturile cu un soi de demnitate si-n tacere. Chiar, uneori, zambind. Vreu sa cred ca am invatat din greseli si sunt in stare sa jur cu mana pe inima ca nu le voi mai repeta niciodata. Pentru ca trebuie sa fii nebun sa repeti greselile si sa te astepti la un alt rezultat. Si am fost prea mult timp nebuna. 

Am pus cumva punct unei vieti si am inceput alta. M-am schimbat. Mult. Am alte prioritati in viata, alte vise, alte dorinte, privesc oamenii cu alti ochi, sunt uneori mult mai critica, alteori mult mai toleranta. Ma gandesc mai mult la mine si la ce imi doresc eu, la ce ma face pe mine fericita, iar cei din jur au ramas pe planul doi. Prea mult au fost ei primii, iar eu ultima. O sa crezi ca mi-am dezvoltat prea mult latura egoista, dar nu cred ca despre asta este vorba. Pur si simplu m-am saturat sa fiu draguta cu toata lumea, amabila, saritoare, grijulie..m-am saturat sa inmagazinez in mine problemele altora, sa sug ca un burete energiile lor negative. Despre asta este vorba. Am renuntat sa mai fac frumos ca cei din jur sa se simta bine, confortabil. Si am invatat sa iau viata asa cum e. Cu bune si cu rele. Sa nu  ma mai cred eu buricul pamantului care le face si le desface pe toate, toate fiind la cheremul meu. Nu. Pentru ca am invatat ca nu detin controlul absolut, asa cum credeam..sau voiam sa cred. Poti schimba lucrurile marunte in viata..un job, o casa, un sot, un iubit...dar cele cu adevarat importante se petrec fie ca vrei sau ca nu vrei. Si atunci cazi din maretia ta inchipuita si ajungi una cu pamantul. Important e sa poti sa te ridici. Cum? Nu exista o reteta universala. Si nu pot povesti nici din proprie experienta pentru ca nu stiu inca daca am reusit sa ma ridic de tot. Uneori simt ca inca mai stau in genunchi. Alteori simt ca zbor. 

Am sters cu buretele multe, iar peste trecut s-a depus un strat consistent de parf si de uitare. Am aruncat la gunoi ce trebuia demult aruncat, dar nu aveam curajul si taria sa o fac, am lasat la lumina ce era de pastrat, am ascuns bine in suflet ceea ce nu vreau sa pierd niciodata. 

Acum, camera e goala. Curata. Aerisita. Si vreau sa ramana asa. Sa nu o mai umplu cu nimic. Ce idei dezlanate...incoerente, amestecate, mixate ca intr-un blender in care ai pus prea multe fructe si nu mai simti apoi gustul niciunuia. Dar din ideile astea haotice se naste claritatea gandurilor. Concluzia. Am renuntat la a mai pretinde controlul total si am invatat sa las lucrurile pe care nu le pot schimba sa se intample asa cum vor ele. Si  sa trec peste asta linistita si impacata. Si ma simt bine. Mult mai bine decat atunci cand ma luptam sa le indrept. Libera, intr-un fel. Cumva..invingatoare. Iar cand viata ma ia la suturi, am invatat sa ma ridic si sa iau totul de la capat. Si in felul asta iti gasesti fericirea. Zenul. Sa nu pretinzi niciodata ceea ce nu poti avea, sa nu speri in lucruri care nu au cum sa se intample. Sa nu-ti ceri imposibilul si sa-ti cunosti si recunosti limitele. Stiu ca nu mi le-am atins inca. Dar sper ca atunci cand o voi face, sa recunosc faptul ca dincolo de ele nu pot trece. Si sa nu fie asta o frustare, sa fie o impacare cu sine.  

Metrou. Destul de aglomerat, dar nu foarte. Oameni. Forfota. Barbati la costum. Femei dezgolite de vara. Caini in lesa, cu limba scoasa. Copii urlatori. Baloane. Merdenele. Cafea de la Starbucks. Palarii si ochelari de soare. Tocuri, Slapi. Parfum ieftin. Stimati calatori, trenul stationeaza doua minute...Timp suficient pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu