marți, 29 aprilie 2014

Inapoi,intre ziduri

Un oras mic, atat de mic incat ai impresia ca-ti incape in palma. Oameni putini si linistiti, molcomi, prea molcomi pentru mine. Multe biserici, multe clopote. De la geam am vazut azi dimineata rasaritul...o geana de lumina s-a strecurat, numai ea stie cum, intre coama dealului si pacla de nori. Apoi, pentru cateva minute, si-a facut loc soarele. In spatele blocului in care locuiesc curge Ariesul. Malurile sunt inalte si umbrite de salcii. Am vazut si cativa pescari. Era ora 5 jumatate. Am deschis geamurile larg sa aud cantatul cocosilor si cainii cum latra a dimineata. Mirosea a pamant reavan, a rece si proaspat.

Telefonul imi arata un apel pierdut. Si ma gandeam ca sunt lucruri care pur si simplu nu vor sa se intample sau facem ceva..nu stiu.ceva fara sa ne dam seama si nu le lasam sa se intample. Poate nu este momentul acum. Poate ca nu va fi niciodata. Sau se vor intampla cand ne asteptam mai putin. Si ma mai gandeam la ceva. Ca incerc sa-mi trasez in viata tot felul de linii, sa ridic bariere, sa functionez dupa cum trebuie si nu mereu dupa cum imi doresc..si construiesc cu mare grija ziduri inalte care sa ma protejeze. Este o munca asidua, solicitanta, obositoare, care ma seaca uneori de puteri..incerc sa-mi inving fricile si demonii sau macar sa-i ascund bine sa nu se mai vada, sa nu-i mai simt. Si intr-o zi, intr-o zi obisnuita, cu absolut nimic speciala, o zi banala, ca acele zile in care stii ca nu se va intampla nimic iesit din comun, intr-o fractiune de secunda daram tot ce am ridicat in jurul meu. Fara premeditare. Din impuls. fara sa mai judec la rece, fara sa mai cantaresc riscurile. Si fara regrete. Fara nici un sentiment de vina. Zambesc doar. Si ce daca? E ciudat cum uneori nu-mi mai pasa de nimic. Ceea ce insemna enorm ieri, azi nu mai are parca nici o valoare. Ma simt iar libera, descatusata cumva. Si linistita pentru ca stiu ca ma voi intoarce si voi incepe iar sa construiesc. Sunt ca un mester Manole care n-o zideste pe Ana, se zideste pe sine, putin cate putin. Azi o sa dau un telefon. O sa daram si ultima piatra care mai sta in picioare. Nu stiu ce voi vedea dincolo de ea. S-ar putea sa imi acopar ochii cu palmele si s-o rup la fuga. Stii cum face dihorul meu? Se infofoleste cu toate paturicile pe care le gaseste, isi face un culcus intunecat si calduros, iar apoi, dupa ce sta putin si se bucura de el, se plictiseste si vrea afara. Dar sa vezi! Nu mai gaseste iesirea!!! Si se se zbate printre carpe cu frenezie, mormaie si bombane si cauta disperat o iesire. Pentru ca apoi, dupa ce in sfarsit iese, sa vrea din nou inauntru. asa si eu...Cred ca toata viata am pendulat intre ce trebuie si ce vreau cu adevarat. Intre ce vor cei din jur de la mine si ce imi doresc eu. Dar sunt cuminte in cele mai multe dintre cazuri. Uneori insa sparg zidurile si evadez. Din viata mea, in viata altuia. Pentru o secunda doar. Pentru ca apoi sa ma pot intoarce si mai cuminte si mai ascultatoare, inapoi, intre ziduri..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu