luni, 19 august 2013

Little train...

Cineva spunea, si avea mare dreptate, ca atunci cand nu am probleme mi le fabric singura. Eu asa functionez. Rezolvand problemele mele sau pe ale altora. Intr-un fel sau altul trebuie sa-mi tin mintea ocupat, mereu in priza. Curiozitatea e de vina. Sau poate din plictiseala. Sau..nu stiu..felul meu de a fi..de a nu ma multumi niciodata cu banalul..cu stabilitatea...ma plictisesc repede...am trait si voi trai intotdeauna mergand ca pe sarma...si cumva la limita. Dupa o singura regula m-am ghidat: deciziile mele sa nu le faca rau celor din jur. Sa ma priveasca doar pe mine.

Insa vin clipe in care stii ca e momentul sa te opresti.  Sa te trezesti. Sa revii cu picioarele pe pamant. Sa intri in normalitate. Pentru ca o poveste, oricare ar fi ea si indiferent cat de absurda ti s-ar parea,  are nevoie de cel putin doua personaje. Cand te trezesti singur, nu mai are haz. Sunt momente cand pur si simplu stim ca e cazul sa ne oprim. Din visat. Din nebunii. Din joaca. Dar fara regrete. Si fara pareri de rau. Pentru ca pana la urma...povestea ramane doar o poveste.

Cand eram mica am plans prima oara cand am aflat sfarsitul puiului parasit in mijlocul campiei si lasat sa moara de frig, cu aripa rupta. Nu putem intelege de ce. Degeaba imi spunea mama ca totul e doar o inventie, eu credeam in inventia aia din tot sufletul. Asa am trait intreaga viata. Crezand niste inventii. Unele fabricate de mine, altele fabricate de altii.  Insa diferenta este ca acum, fata de perioada in care eram doar un copil, acum sunt constienta de la inceput de ele. Le accept. Ca pe o joaca. E ca si cum, copil fiind, te joci de-a baba oarba. Te te distrezi, razi, uiti de teme, de invatatoarea cea rea..dar stii ca totul e, pana la urma, un joc ce se va sfarsi. Si tocmai din acest motiv incerci sa te bucuri cat de mult poti de moment, stiind ca va veni ora la care mama te va chema in casa. Offf..nu vrei in casa, dar uite cum te cauta cu privirea de la balcon. Nu vrei in casa, dar stii ca trebuie. Iti pare rau dar, pana la urma, esti obosit, iar la televizor sunt desene animate!!

Te opresti. Iti iei jucariile si pleci. Ramai doar cu gustul amar pe care il ai atunci cand termini o carte care te-a fermecat...ai fi vrut sa nu se termine niciodata dar...totul are un sfarsit. Urmeaza o perioada de gol sufletesc..o agonie..cand cauti disperat un refugiu printre alte carti pe care insa le lasi repede din mana...pentru ca nimic nu se compara cu ceea ce ai citit deja. Povestea a ajuns la final. Cand m-am trezit singura. Am stiut inca de la inceput cum se va sfarsi.. Si m-am impacat cu situatia. Demult. Deci...de ce as avea regrete? Ma duc sa-mi caut o noua poveste...si daca nu o voi gasi..o voi inventa...


Don't

Sunt momente in viata cand regretele si parerile de rau nu-si au rostul. Da, iti poate parea rau pentru ceva ce ti-ai dorit si nu ai avut, pentru ceva ce ai avut si ai pierdut- acel ceva fiind, in ambele situatii, concret, palpabil, posibil, real. Dar nu ai cum sa regreti ca nu poti prinde fumul in palme, ca nu poti atinge cerul, ca nu poti opri ziua in loc si noaptea sa vina, ca nu te-ai nascut intr-o poveste si nu traieşti intr-un basm cu zane si pitici. Cum sa regreti ceva ce nu numai ca nu ai avut niciodata, dar nu vei putea obtine vreodata? Nu are sens..e absurd...Nu-ti ramane decat sa zambesti si sa continui sa visezi chiar daca stii ca totul e doar o plasmuire a mintii tale. Fara regrete, fara pareri de rau la sfarsit. Pentru ca nu-si au rostul....Ramai, pentru o vreme doar cu un gol, pe care disperat te grabesti sa-l umpli cu ce-ti cade la indemana....dar trec..toate trec...nu-i asa?