vineri, 26 iulie 2013

Apa calda, valuri mici...Imi dai?

- Mai traieste?
- Mai traieste!
- Saraca!

Cum adica saraca??? Sa-ti fie mila de un om pentru ca inca mai traieste este groaznic...Nu groaznic pentru ca simti tu asta, ci pentru ca exista motive care sa te faca sa-l compatimesti..

- Mai judeca?
- Nu mai judeca de mult...vorbeau in tramvai doua batranele in baston, batranele trecute bine de 70 de ani.

Cand eram copil, mamaia imi spunea ca, daca nu sunt cuminte, o sa ma pedepseasca Dumnezeu..si ma gandeam cum adica? Ma poate pedepsi mama ...dar el? Ce treaba are el??? Si unde e? Intr-o vreme il cautam prin casa, apoi am crezut ca se ascunde in boxa de la subsol unde eu nu aveam niciodata voie sa intru. Apoi, ma uitam dupa el pe strada. In capul meu, Doamne Doamne era un nene barbos, ca mos Craciun, imbracat in alb. Imi era frica de el. Odata pentru ca ma pedepseste cand mi-e lumea mai draga, apoi pentru ca are barba!!!  Si vedeam barbosi pe strada dar nu corespundeau pentru ca nu aveau deasupra capului coronita aceea galbena.

Mai, nimeni nu umbla cu coronita din aia in cap!! Dar nimeni! O singura data am crezut ca l-am vazut. Cand m-a dus tataia la un balci si am zarit un nene cu ceva in cap ce aducea a coronita...a fost satisfactia zilei!! Te-am prins!!!!! credeai ca poti sa fugi de mine???

Si cum ma vede? Ma vede si cand fac baie? Si cand merg la toaleta?? Ca mi-era rusine...Si de unde stie el ce nazbatii fac eu? Si in ce fel ma poate pedepsi? Poate o sa ma impinga si o sa cad si o sa-mi julesc iar genunchii...pentru ca asa imi spunea mamaia cand veneam in casa julita in genunchi si coate..nu ai fost cuminte, te-a batut Dumnezeu. Il uram pe Dumnezeul ala pentru ca era parsiv. In primul rand, nu ma lasa sa ma apar. In al doilea rand, se baga unde nu-i fierbea oala. Nu avea altceva mai bun de facut decat sa hartuiasca tot timpul copiii? Si nu luptam cu aceleasi arme. Adica, imi spuneam, vrei sa ne batem? Pai iesi sa te vad!!


Cu copiii era altceva. Ii cafteam pe toti, baieti si fete la gramada...dadeam cu pumnii, cu picioarele, trageam de par, muscam..ce mai muscam..Intr-o vreme, cat am stat la bunici mi se spunea muscacioasa..

Mi-era ciuda pe el ca nu era corect. Si ma gandeam ca el e mare si bun deci ar trebui sa fie si corect...Si..daca e mare de ce nu il vad? Si daca e bun de ce ma julesc? Si daca e iertator de ce ma pedepseste? Roaga-te si o sa te ierte, imi spunea mamaia. Si am crezut atunci ca am descoperit retea magica.

Ma rugam sa ma ierte dupa ce furam corcoduse din copacul vecinilor, dupa ce rupeam florile din gradina, dupa ce mangaiam toti cainii vagabonzi din fata blocului, ma rugam dupa ce scobeam in pamant dupa rame sa le dau la pasari, ma rugam cand alergam prea tare (mamaia imi spunea sa nu alerg), ma rugam cand spargeam vreun pahar sau vreo farfurie...Doamne doamne iarta-ma ca am fugit..Doamne doamne iarta-ma ca am facut groapa in pamant...iarta-ma ca l-am stropit nenea ala cu apa...iarta-ma ca am luat-o in brate pe Fetita..

Si ma rugam cu ardoare, minute in sir iar apoi, dupa ce consideram eu ca e de ajuns, saream in pat de bucurie si o luam apoi de la capat. Eram bucuroasa ca m-a iertat pentru greselile trecute, deci pot face din nou...ma va ierta din nou....

Anii au trecut si am inceput sa ma rog nu sa ma ierte, ca era evident c-o face, incepusem deja sa cer...sa iau note bune la scoala, sa nu-mi dea teme profesorul, sa nu ma scoata la tabla..apoi m-am rugat sa ma placa baiatul din banca trei, sa nu ma prinda mama cand aduc copii in casa, sa nu vada tata gaura scobita in peretele de dupa dulap...sa nu ma prinda cu catelusul pe care il ascunsesem in masina de spalat..sa nu-mi vada papusa careia ii rupsesem un picior...Fac o paranteza acum. Toate jucariile pe care le stricam, le aruncam sub pat crezand ca acolo nu vor fi niciodata gasite de parintii mei...ma intreba mama unde este papusa Betty? Nu stiu. A disparut, spuneam si ridicam din umeri, cu o privire inocenta...

Apoi, m-am rugat sa fiu om mare..Oamenii mari faceau ce voiau ei..aveau voie sa manance ciocolata multa, aveau voie sa stea tarziu seara in fata blocului, se uitau la televizor cat aveau chef, ieseau afara cand voiau, nu mancau supa, nu dormeau la pranz...

Da, imi doream sa fiu om mare si cred ca toata copilaria mea am visat la asta...cand am ajuns om mare am inceput sa ma rog la Doamne Doamne din ce in ce mai rar si in situatii disperate. Dar ma uit in jur...is oameni in varsta care se roaga si de 10 ori pe zi. In tineretile lor oare erau la fel? Am impresia ca ne rugam cat suntem copii si cand ajungem la batranete. Cand suntem copii spunem "Doamne, iarta-ma". Cand suntem tineri si batrani spunem "Doamne, da-mi!"

Tu ai observat ca ne rugam doar cand suntem nefericiti? Cand suntem ok, nu ne gandim la Doamne Doamne, ne bucuram de ce avem doar. Cand nu ne mai convine, iar picam in genunchi..doamne da-mi aia, da-mi ailalta...Cred ca il acceptam pe doamne doamne doar atunci cand ne face pe plac. Atunci spunem ca exista. Cand nu ne mai face pe plac, spunem ca e o inventie.

Ascultam discutia celor doua batranele din tramvai si ma gandeam cu cata usurinta si detasare vorbeau despre moarte. Oare oamenii batrani o accepta mai mult decat o accepta tinerii? Oare este oboseala, resemnarea, oare au ajuns mai intelepti, mai lucizi intr-un fel aparte? Sau cand esti batran, simplul fapt ca te apropii mai mult de Dumnezeu iti da acea liniste in fata mortii?

Acum..mno...dumnezeu se pare ca a crescut o data cu mine..Cand eram copil, ma impingea de la spate si cadeam pe strada, pe scari, din leagan, din copaci.Acum, uneori, imi pune piedica si ma julesc nu in coate si-n genunchi, ci in suflet...Dar, pana una alta, ia sa ma rog eu putin poate ma iarta, iar apoi pot sa sar in pat de bucurie si sa-i cer ceva in schimb. Nu asa functioneaza? Spui iarta-ma -te-a iertat - iar apoi ii ceri ca nesimtitul toata mana..daca tot m-ai iertat, nu poti sa ma si ajuti acum???


Doamne doamne, da-mi vreme frumoasa la mare, muzica buna, bere rece, chef de viata, multe scoici pe care sa le adun, apa calda, valuri mici...sa am loc sa-mi parchez masina si loc sa-mi pun cortul pentru ca ajung in vama exact cand incepe folk you si o sa fie calcatura in picioare (sa-mi bag picioarele, ce ghinion am) Aoleu! Am vorbit urat. Doamne iarta-ma ca am vorbit urat! Asa..acum sa revenim....vezi daca poti sa scoti algele din apa ca stii cat de scarba mi-e de ele ....Imi dai?

luni, 22 iulie 2013

Babel



Si ma amestec printre straini...razand, vorbind vrute si nevrute...straini sa fie si ma uit cu totul...pentru ca stii tu..un strain niciodata nu-si va da seama de nimic si tinzi sa nu-ti mai dai nici tu seama..nu-l va interesa nimic si atunci nu te va mai interesa nici pe tine de tine...ma imbat cu ei, ma fac praf si pulbere, ma amortesc cu ei....ma pacalesc cu ei...ma mint cu ei...strainii ...inca un pansament...

Noapte buna!

Asteapta-ma....

Asteapta-ma.....
De cateva zile am lasat masina acasa...o sa razi, DS, dar mi-e frica. Nu de ea. De mine. Ultima oara m-am surprins iar gonind cu 100 pe strazi...ca sa vezi...exista locuri unde poti prinde 100..daca vrei..si locuri unde poti inchide ochii pentru cateva secunde...daca esti suficient de tampit...Ma grabesc. Spre nimic. Viata intreaga mi-a fost o goana spre ceva..ceva imaginar mai degraba decat real. Iar cand am atins acel ceva, ori nu mi-am dat seama, ori mi s-a parut banal odata ce l-am obtinut.

Ma grabesc...sa inteleg lucruri, sa accept lucruri, sa judec, sa resping...ma grabesc sa ma sperii, sa sufar, sa ma bucur, sa simt ceva....orice..doar sa mai simt ceva...ma grabesc in decizii, ma grabesc sa-mi asum lucruri pe care nu ar trebui sa mi le asum...ma grabesc sa iubesc inainte de vreme, sa urasc...ma grabesc sa fug...

............................
Avea tataia o vorba cad il intrebam unde mergem: Unde-om vedea cu ochii. Raspunsul asta ma frustra pana la lacrimi. Eu speram sa mergem in parc sa ma dea in scranciob. As vrea sa merg in parc si sa ma dau in leagane si sa simt din nou acea bucurie..dar in leagan nu ma mai dau in parcuri...ar trebui sa ma legi la ochi si sa ma momesti cu bomboane ca sa ma asez intr-un leagan in parc...si nu pentru ca nu mi-ar placea dar .....

.......................................
E ciudat cum inca mai caut acea casa de langa gara...merg pe strazi si de multe ori ma opresc in loc in fata unei porti..si privesc lung dincolo de grilajul de fier..tu-mi faci cu mana de dupa gard...purtam pe atunci sandale cu toc si-o fusta scurta, dreapta, rosie... stii ca nu m-am mai imbracat niciodata in rochie sau fusta rosie? am una...o rochita...cred totusi ca am imbracat-o o singura data..nici nu mai tin minte cand si de ce...o sa razi dar stii ca am si acum am fusta aceea? parca a fost un facut sa n-o mai pot purta niciodata...am ars-o cu  tigara...sau mi-a ars-o cineva cu tigara caci, atunci cand am privit-o. era deja distrusa...nu l-am intrebat niciodata pe bobi ce-a facut cu inelul ala...

......................................
mi-e frica de intuneric...dar nu in viata de zi cu zi, ci doar in vis mi-e frica de intuneric...e o bezna totala, iar eu caut mereu drumul stiind ca n-o sa-l gasesc niciodata..si bajbai ca un orb fara baston..si ploua, DS, in visele mele ploua mult..ploua si e intuneric. Iar eu sunt afara, singura, incerc sa ajung la lumina, sa ma adapostesc dar...e bezna...ma asez in genunchi si pipai pamantul...sunt vise care se repeta la un anumit interval de timp...

..................................
ma agit prea mult, imi doresc prea mult ca totul sa fie bine, sa fie corect, sa fie frumos..eu sa fiu bine si buna si corecta si frumoasa...dar monstrul din mine iese uneori la suprafata...ca acum..si ma mesteca si ma roade si ma sperie...bau bau e inca sub pat...mos craciun scotoceste printre lucruri...

....................
intr-un brad din curtea cladirii unde lucrez este un glob. cineva a facut curatenie in birou si a gasit un glob pe care l-a agatat de-o creanga..asta ca sa nu-l arunce....mi se pare ca este rosu...maine o sa ma duc sa agat un al doilea glob in bradut..pentru ca nu toate se intampla asa cum vreti voi, asa cum decideti voi, asa cum spuneti voi ca trebuie...totul e relativ, depinde cum privesti lucrurile...

..................
a murit un catel...unul mic de tot, maro...o mogaldeata..si inca ii aud tipatul si bufnitura dintre roti...pe ciuciu l-au dus la tara ca cica facea pipi in scara blocului...ciuciu nu e caine de tinut in lant....nici nu m-am uitat in oglinda..mi-am pus mainile la ochi si ca nicoiodata...ca niciodata am plans in hohote in fata ta..eu..care nu plang niciodata in fata nimanui...am inceput violent si m-am oprit brusc. apoi Ciacâra a fost calcata de tir in timp ce dormea la umbra unei roti...

Nimicuri, dragul meu..nimicuri...



sâmbătă, 20 iulie 2013

Vaicareli....

Eu nu tin minte sa fi dat vreodata vina pe cineva atunci cand persoana respectiva mi-a facut rau....aa...ca l-am urat, ca l-am injurat in gand sau in gura mare (fara sa ma auda, evident) e alta poveste...insa, in sufletul meu, eu am stiut mereu ca vina e doar a mea..pentru ca am lasat sa se intample una ca asta...intr-un fel sau altul, ne-o facem cu mana noastra...ii lasam pe cei din jur sa ne loveasca..bine..nu vreau sa generalizez..daca iesi noaptea afara si te duci in ferentari probabil ca te vei trezi cu o bata in cap fara sa ai vreo vina..desi..cine dracu te-a pus sa te duci acolo? in fine...in ferentari eu mi-am luat doar o minge in fata si asta in miezul zilei...da ma..pentru ca ce ni se intampla tine, in mare masura, numai si numai de alegerile noastre..asa ca..de ce dracu sa te vaiti dupa aia??? ca uite ala ce mi-a facut!!!! pai de ce l-ai lasat???? ha???? dar..mno..e mai simplu sa dai vina pe altul..tu esti imaculat de altfel...iti plangi de mila ca uite ce lume rea si urata dar uiti ca de fapt decizia a fost a ta..in subconstient, evident, ai luat decizia de a te lasa calcat in picioare..asa ca..eu una is satula pana peste cap de vaicareli...unii tind sa fie mult prea critci cu cei din jur si prea toleranti cu ei insisi...ei niciodata nu gresesc, ei nu au niciodata vreo vina...cei din jur is rai si prosti...Te-o lovit? Plangi daca te doare, nu spune nimeni sa bravezi...sa te prefaci ca nu esti afectat..dar gandeste-te nu la ce ti-a facut gigi..ci la cum a ajuns el sa poata sa-ti faca una ca asta...ehe..aici normal ca intervine alegerea ta..i-ai lasat portita deschisa..buun. sa presupunem ca nu te-ai gandit...nu-i nimic. asta e. dar asta nu te scuza de vina pe care o porti. data viitoare casca ochii mai bine si deschide sufletul mai putin...si daca nu poti sa faci asta, atunci nu te mai vaicari in fata mea...ok..inteleg sa gresesti o data..de doua ori..dar a treia oara ..lasa-ma! hai pa!!

O frantura de acasa

Da, e doar un moment ...dar care cantareste mult in sufletul meu, care ma hraneste in noptile lungi si albe, care ma face sa zambesc cand imi vine sa plang si-mi vindeca toate ranile...Nu ti-am spus niciodata si nici nu-ti voi spune, dar tu ai fost si esti muzica din viata mea...cafeaua de dimineata....mana care-mi cauta mana....ochii care ma citesc...sufletul care-mi rascoleste sufletul...langa tine sunt acasa oriunde ne-am afla...tu nu stii dar erau zile si nopti in care adormeam cu chitara ta in brate...si c-o pisica ghemuita la picioare...mai tii minte cand ai plecat in noaptea aceea...era septembrie...cand am ajuns acasa tu nu mai erai...doar o piatra zdrentuita lasata pe tastatura si-un gol imens in mine..am luat un taxi la 3 dimineata si te-am cautat prin oras. stiam unde esti. te-am gasit unde erai...in barul nostru, singur la o masa..cu o bere in fata...am plans amandoi ca niste prosti....stii...pe tine intotdeauna te vor astepta cuminti, doi ochi verzi acasa...numai sa vii...

duminică, 14 iulie 2013

1000 de ani de-as trai....

Am trait primul rasarit de soare langa tine...


Si la apus mi-ai fost alaturi...


Cate si zile si nopti intre noi....

Engage...

Eram copil cand am cazut atunci de pe bicicleta. Urate zgarieturi ....mamaia mi-a pus un pansament la genunchi si au trecut zile multe pana cand am avut curaj sa-l dau jos. L-am scos singura, plangand de frica si da...m-a durut, am sangerat din nou. Daca as fi schimbat pansamentul zi de zi m-ar fi durut zi de zi, dar  mult mai putin, iar rana s-ar fi vindecat mult mai repede...

Acum sunt mare si fac aceeasi greseala. Imi acopar ranile sufletesti cu pansamente pe care nu am curaj sa le schimb. Imi tot spun..maine, maine o sa fac ordine in viata mea, maine ..acum nu am curaj..mi-e frica sa scot la iveala lucuri si fapte si oameni care, odata, m-au durut...Daca ma vor durea din nou? Dar, daca acoperi ceva, asta nu inseamna ca acel ceva nu mai exista. Insa preferi sa te minti si sa traiesti asa...cu rani ascunse sub pansamente...cele mai ciudate pansamente...e mai simplu, e mai usor sa acoperi si sa spui ca nu exista decat sa privesti lucrurile in fata si sa le tratezi pe fiecare in parte...

Insa ajungi cateodata intr-un moment din ala in viata cand un simplu lucru...o banalitate oarecare te ia prin surprindere, te opreste-n loc, iti casca ochii a mirare si te intoarce in trecut fara sa te intrebe daca vrei sau nu. Si te trezesti, pur si simplu, rememorand pasaje intregi din viata ta...lucruri, intamplari, situatii cand ai luat decizii, cand te-a durut de-ai crezut ca maine vei muri...cand ai durut tu pe altii de-ai crezut ca vei muri de durerea lor...cumva, acel pasament a fost smuls, nu ai fost atent o clipa..si da..rana aia nu e vindecata. Nici nu-ti vine sa crezi..dupa atata timp trebuia sa nu mai existe...Realizezi ca ti-ai construit viata pe o fundatie subreda. Si uite ca a venit ziua cand palatul tau inzorzonat se surpa peste tine...Acum e prea tarziu...Unde sa mai fugi?

Da, sunt intr-o zi din asta...cand ceva din mine s-a clatinat...stiu ca inevitabilul se va produce dar ..maine o sa-mi fac ordine in viata..nu azi...pentru ca azi nu am curaj. Si nici timp, hai sa fim seriosi...Azi abia mi-am dat seama de fisuri..le-am vazut, le-am ascultat cum rod incet din mine, le-am pipait...maine o sa ma gandesc la ce e de facut...poimaine o sa incep sa-mi fac o schita a planului....si mai vedem...daca o sa am timp...

Mai tii minte Star Trek? Engage..isi duceau aia mana la insigna si buf..se trezeau la mama dracului...Diferenta e ca eu nu am avut insigna si tot m-am propulsat in trecut...cum de-am reusit nici eu nu stiu...cert e ca azi sunt intr-o zi din aia cand nu vreau sa aud nimic si nu vreau sa vad pe nimeni...vreau sa ascult doar muzica si sa mananc inghetata..multa inghetata...in congelator am trei caselore..imagineaza-ti ce festin ma asteapta diseara..mai trebuie sa-mi caut o carte...dar ce fac? ce fac? imi caut iar pansament?? da. ma gandesc acum..daca mi s-a parut? Daca m-am panicat degeaba? Logica imi spune ca mi s-a parut..timpul le uita pe toate...sufletul imi urla-n urechi si-mi aud inima-n timpane....

Stii ce-mi spun mereu? Ca trecutul trebuie lasat in trecut...Daca traiesti in trecut nu-ti mai simti prezentul..de fapt el nici nu mai exista...dar nu trebuie nici sa ti-l renegi...sa ti-l anulezi pentru ca este al tau, face parte din tine si tot renegandu-l iti renegi propria ta viata....pe tine insuti...ranile au nevoie de pansamente dar nu la nesfarsit...ele trebuie mereu schimbate...julitura trebuie privita si ajutata sa se vindece, nu ascunsa sub carpe murdare...cam tarziu am realizat asta...

Eram copil cand am cazut atunci de pe bicicleta. Urate zgarieturi ....mamaia mi-a pus un pansament la genunchi si au trecut zile multe pana cand am avut curaj sa-l dau jos. L-am scos singura, plangand de frica si da...m-a durut, am sangerat din nou. Daca as fi schimbat pansamentul zi de zi m-ar fi durut zi de zi, dar mult mai putin, iar rana s-ar fi vindecat mult mai repede...


Lulu - intr-o zi de luni

marți, 9 iulie 2013

'Aihai....

Era devreme, aseara, la mine in bucatarie. Pe masa - doar un borcan cu dulceata de cireste si clatite. Multe clatite. Nu, nu le-am facut eu. Zambesc. Eu nu stiu sa fac. Nu-mi ies. Le-am primit de la cineva care stie ca sunt nebuna dupa clatite si care le-a facut pentru mine.

Borcanul fusese pus intr-o punguta stransa bine. M-am chinuit un timp sa desfac nodul, iar apoi, la un moment dat, m-am oprit. Mi-am adus aminte de vremurile in care eram copil si primeam dulciuri. Incercam furibund sa desfac ambalajul si niciodata nu-mi iesea. Trageam de plasticul ala pe toate partile, dar nu aveam suficienta putere. Si muream de ciuda pentru voiam ciocolata sau jeleurile pe care le intrezaream colorate si...nu se putea!!! Asa si acum. Numai ca acum...mare fiind, am putut rupe punguta si am scos minunatia la lumina. Ma uitam la borcanul desfacut - am reusit, desigur, sa desfac si capacul, chestie pe care o faceau, cand eram mica, doar oamenii mari - si m-a izbit un miros crud de copilarie...eu...pe la 5,6 ani...cu codite si genunchii juliti...murdara pe maini de pamant...cu rochita verde, murdara de iarba...in ghete negre, butucanoase si  prafuite...bunica...o femeie care nu statea locului o clipa...mereu cu gura ba pe mine, ba pe bunicul...o femeie apriga, ce tinea in mana toata casa...o oala mare care fierbea pe patru ochiuri de aragaz la butelie bulbucind incet dulceata...un miros dulce acrisor ce umplea toata scara blocului...vecinii stiau ca Nuța face dulceata...din cand in cand, ca sa scape de mine, ma lasa sa ling lingura de lemn cu care mesteca in oala...apoi, ma gonea din bucatarie ca era atat de cald...Inchidea dupa mine usa si o auzeam cum se cearta de una singura ba cu dulceata, ba cu nu stiu ce castron, ba cu nu stiu ce alta oala...

Zdup, zdup, zdup....uite cum fac tumbe...'aihai, lulu, 'aihai...cuvantul asta venea de la  hai hai ca ti-o iei. Dar cui ii pasa?

Ieri, se scara blocului, mirosea a vinete coapte..in seara asta am simtit miros de porumb fiert...am vecine gospodine :)) dar cine are dulceata ca mine?? cine? nimeni...si cine a avut o copilarie ca mine? rau copil am mai fost...asa credeam atunci, caci toata lumea imi spunea sa fiu cuminte..si, din moment ce mi se spunea sa fiu cuminte..inseamna pentru mine ca sunt obraznica...am ajuns sa spun eu acum altora asta...si nimeni nu intelege ce vreau sa spun...

camara era intunecata, raftul prea sus ca sa-l ajung...bunica merge la paine..vine si fetita? Nuuuuuuu...stai cuminte in casa? Daaaaaaa....de abia asteptam sa-i aud pasii coborand agale pe scari ca sa dau buzna la camara..ochisem un scaunel mic..ea statea iarna cu picioarele pe el "sa nu ma traga curentul, mama" si..urcata pe el ajungeam la borcanele cu dulceata. de cirese. din acea oala uriasa pe care o vedeam de o mie de ori mai mare decat era in realitate...acum cativa ani am mers la bunica si nu stiu cum si ce am cautat prin dulap si am dat de acea oala..atat de mica....mi s-a strans sufletul...

Zdup, zdup, zdup...uite cum fac tumbe gandurile....'aihai, lulu, aihai...imi spun de una singura acum si zambesc...copilaria mea toata a fost un borcan cu dulceata de cirese, iar aseara cineva mi-a redat o frantura ce credeam definitiv pierdut...

Era devreme, aseara, la mine in bucatarie. Pe masa - doar un borcan cu dulceata de cireste si clatite. Multe caltite. Nu, nu le-am facut eu. Zambesc. Eu nu stiu sa fac. Nu-mi ies. Le-am primit de la cineva care stie ca sunt nebuna dupa clatite si care le-a facut pentru mine.

miercuri, 3 iulie 2013

Vrute si nevrute

Sa visezi cu ochii deschisi e una...sa-ti doresti e alta...sa vrei, e cu totul altceva...n-o sa-ti povestesc acum despre visele si dorintele mele sau despre ceea ce vreau sau nu vreau in viata mea pentru ca te-ai plicitisi..nici nu conteaza, nu e relevant....o sa-ti spun cum jubilez cu ele cat sa ma mentin pe linia de plutire..pentru ca nu sunt un om al extremelor si nici nu voi fi vreodata...eu am un echilibru dupa care ma ghidez, care-mi da acea stare de confort psihic..iar confortul psihic ma tine la suprafata..


Cand visez o fac, de cele mai multe ori, inconstient...dar e o stare placuta, ca un pansament pe o rana proaspata..visele imi sunt nebune, absurde... pentru ca in vis imi permit sa ma joc si nu stie nimeni de joaca mea...imaginatia zboara departe si se pierde printre cuvinte ...cum ar fi daca...cum ar fi fost daca...si printre imagini "contrafacute"...fabricate din bucati care nu au legatura unele cu altele...franturi care vin din timpuri si locuri diferite dar care, puse cap la cap, formeaza un tot ..TOTUL meu..Visele imi raman vise, sunt locul de refugiu ..de spalare a pacatelor zilnice..e o zona de confort in care ma adancesc uneori, fiind constienta ca visul ramane vis, ca este imposibil..dar nu am frustrari pentru ca sunt o persoana realista. e doar o camera de refugiu...ma face sa visez un film, ma face sa visez o carte buna...un loc ...chiar si un om ma poate face sa visez..


Cand imi doresc, nu e si obligatoriu sa fac ceva pentru a-mi indeplini dorinta ...pentru ca si dorintele astea trebuie trecute prin filtrul ratiunii si, de cele mai multe ori, ratiunea trage mari semnale de alarma...de cele mai multe ori, nu-mi pot asuma consecintele..nu pentru ca nu as putea, ci pentru ca nu vreau s-o fac...imi pun asadar dorintele, bine lustruite, in sertar si, din cand in cand, le mai rasfoiesc. imi sunt dragi dar nu-mi pare rau o clipa ca au ramas neconcretizate..pentru ca atunci ar fi devenit, poate, periculoase...iar eu nu-mi complic viata inutil si nici pe a celor din jurul meu..


Dar cand vreau, lupt pana la epuizare si dincolo de ea sa obtin acel ceva "vrut". Cand vreau, ma arunc cu capul inainte si cu ochii inchisi..recurg la gesturi nebunesti, actionez cateodata agresiv de nici nu ma mai recunosc...ma lupt cu mine si cu intreaga lume fara nici cel mai mic regret. pentru ca vreau si fac tot ce-mi sta in putinta sa reusesc, sa obtin...e adevarat ca nu tot ce am vrut am si obtinut..norocul meu e ca stiu sa si pierd si sa suport infrangerea...pe moment sunt demoralizata, dar imi trece repede..sau destul de repede..viata mea nu are timp sa ma astepte pe mine sa ma tarasc pe burta si pe coate..sa ma jelesc si sa-mi plang de mila..trebuie sa ma ridic repede, sa ma scutur de praf si s-o iau din nou la goana...

Am facut destul de multe lucruri nebunesti pentru ca am vrut...si nu a contat o clipa faptul ca cei din jur au incercat sa ma opreasca...daca vreau ceva nu-mi spune sa ma opresc, ma inversunezi si mai tare..lasa-ma pe mine sa decid daca trebuie sa vreau, sa-mi doresc sau doar sa visez...chestia e ca, de multe ori, lupta cea grea am dus-o cu cei care incercau sa-mi puna piedici si, in loc sa ma concentrez sa-mi ating scopul, eu trebuia sa port batalii cu cei care imi spuneau ca nu e bine sau nu trebuie..o batalie pe doua planuri..asta ma epuizeaza cel mai tare..

spuneam ca nu sunt omul extremelor. la mine confortul psihic presupune putin din toate. fara excese. fara obsesii...e ca si cum m-as afla in fata unei mese pline cu prajituri...gust din toate cate putin si ma bucur de fiecare aroma in parte...nu ma reped doar la una...pentru ca atunci nu as cunoaste gustul celorlalte...sunt un om mult prea curios de ce este in jurul meu ....asa fac si cu oamenii..cunosc multi si ma bucur de ei cate putin...descopar noi tipare, noi personalitati...si ma infrupt din ei cu lingurita ca sa imi ajunga cat mai mult timp...daca i-as devora din prima...unde ar mai fi atunci noutatea care sa ma surprinda? daca ajungi sa cunosti un om cum iti cunosti propriile buzunare, atunci ai intra intr-o rutina...urasc rutina..cum urasc simetria...o sa spui acum ca ducand o viata echilibrata duc, practic, o viata simetrica..nu stiu...fiecare am trecut prin momente in care nu se intalmpla nimic cu lunile si anii, iar apoi au venit toate deodata si ne-au rasturnat repere, valori, principii, reguli...