sâmbătă, 13 aprilie 2013

To Hell

Am scris aseara un post atat de taietor de vene incat, dupa ce l-am recitit, mi s-a facut rusine cu el. Si cu mine. Si, evident, nu l-am postat nicaieri. Probabil ca sa nu-mi sifonez imaginea, nu in fata altora, ci in fata mea. De multe ori se intampla sa ascundem cu buna stiinta gandurile negre, sa le ucidem din fasa sau macar sa le dosim printr-un colt uitat de suflet...daca nu, daca le scoti la lumina, daca le mesteci prea mult, parca atunci prind cu adevarat contur si ajung reale. Ai proasta impresie ca, daca le tii stranse-n ghem, incalcite, neduse pana la capat, atarnate undeva departe, de unde sa nu le simti, nu exista. Ieri, din nu stiu ce motiv, am scotocit prin buzunare, le-am extras incetisor, le-am pipait si m-am uitat lung la ele. Nu le-am recunoscut. Nu-s ale mele!! Sunt umede, miros a mucegai, sunt lipicioase, cleioase si viermuitoare, miros a statut si-a putred. 

Dar cum au ajuns aici? Atat de aproape...le-am disecat in maruntaie, le-am pus cap la cap asa cum construiesti un puzzle. Conturul imaginii a scos la iveala umbra unui monstru. M-am speriat. Nu, clar nu-s ale mele! Le-o fi pierdut cineva sau poate mi le-a strecurat altcineva, pentru a scapa de ele. 
Cu totii pastram monstri in suflet. Sunt temerile cu care ne nastem, bagajul genetic cu care ne-a inzestrat natura, fricile, angoasele, fobiile, obsesiile. Nu venim pe lume singuri, ci expediati la pachet. Dar astea, astea nu-s ale mele...sau...cum s-or fi nascut? si cand? si de cat timp stau ascunse? si de ce dracu nu le-am lasat in pace sa moara de tot? 
Am avut o zi grea ieri la job. Predarea a intarziat o ora...pagina s-a miscat incet...oamenii sunt prea incrancenati, au ajuns sa vorbeasca singuri si cu voce tare, sa dea din maini convulsiv, din cap si din picioare. Timpul s-a scurs greu, iar eu am purtat cea mai stupida conversatie avuta vreodata cu cineva. In timp ce vorbeam, ma gandeam cum dracu de am ajuns sa scot pe gura astfel de ineptii, cuvinte goale, fara nici un scop, fara nici o noima, fara nici un traseu...in timp ce-mi auzeam vocea ma gandeam daca nu cumva am luat-o de tot razna, daca nu cumva imi pierd mintile. 

A existat un singur moment in viata mea cand am crezut, la modul cat se poate de serios si de obiectiv, ca-mi voi pierde mintile. Asta a fost al doilea...Persoana din fata mea imi alimenta dezgustul, lehamitea si rusinea fata de mine insami. Si o priveam tamp cum se agita, cum vorbeste vorbe pe care la un moment dat nici nu le mai auzeam...cum se explica si cum argumenteaza. Ce dracu caut eu aici? Despre ce dracu m-am apucat sa vorbesc? Imi auzeam vocea dar nu-mi recunosteam gandurile....asta pentru ca tot ceea ce am spus a fost exact opusul a ceea ce gandeam de fapt....de ce dracu am zis asta?? ce-o fi fost in capul meu? un scurtcircuit...o pana de curent, un gol de prostie... 
am plecat mai devreme de la munca, pe jos...ma grabeam spre casa cu castile infipte-n timpane...sa nu-mi mai aud gandurile...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu