sâmbătă, 13 aprilie 2013

Ferrari

Are in jur de 45 de ani dar arata mult mai in varsta. asa o percep eu, cu toate ca pe fata nu i se intrezareste nici un rid. Are pielea neteda ca-n palma, dar nu as putea spune ca tenul este perfect. Nici nu ar avea cum. Anii si-au spus, totusi, cuvantul. Este casatorita cu Vali, de aceeasi varsta, la fel de imbatranit, la fel ca ea, inainte de vreme. Vlad, singurul lor copil, este in clasa a zecea la un liceu ..de fapt la singurul liceu din oras. locuiesc in provincie, intr-o localitate mica, uitata, parasita, ma mir ca nu a fost stearsa de pe harta. Ziua in amiaza mare nu vezi mai mult de cinci oameni pe strada si toti sunt, de fapt, femei, gospodine care se indreapta sau vin de la piata. De la singura piata din oras. 
majoritatea dintre ele, dintre toate femeile din localitate, sunt casnice. iar majoritatea barbatilor, someri sau ceferisti. Gara si triajul au ramas printre singurele locuri de munca. 

 
Locuitorii toti sunt niste nostalgici. Caci, pe vremea lui Ceausescu, orasul era in floare, ca sa zic asa, un nod feroviar care aducea in zona oameni de pretutindeni. Nu aveai cum sa calatoresti cu trenul si sa nu te fi oprit in gara lor...La marginea orasului se ridicau fabrici, aveau scoli, gradinite, bulevardul era intesat cu oameni iesiti la promenada...copii, multi copii...decretei sau nu, orasul viua de strigatele si rasetele lor.. 
In oras, oamenii de vaza erau toti profesori. se impartisera in nuclee si bisericute, se vizitau unii pe altii ..iar vizitele se prelungeau tarziu in noapte..Toti scoteau ce aveau mai bun pe masa. Cafea adevarata, tigari adevarate cumparate cu chiu cu vai, luate pe sub mana de la vreo vanzatoare plasatoare de delicii interzise. 
Casele lor, ale acestor oameni, erau intesate cu carti, cu discuri de vinil, si cu multe mileuri si bibelouri, se ascultau romante si se barfea intreg orasul..o lume selecta, cu cucoane impopotzonate si batrani cheflii imbracati la costum. 
Acum totul este o paragina, nimic nu mai aminteste de vremurile in care, dincolo de geamurile acoperite cu perdelute si draperii, oamenii se credeau fericiti. strazile sunt goale, fabricile in ruina, gara pustie..parcul este plin de gunoaie...cinematograf nu mai au ,iar magazinele se inchid la ora doua dupa amiaza in lipsa de clienti. 
Dar sa revin la irina. O femeie marunta, dolofana dar nu foarte mult, o bucatareasca cum rar mi-a fost dat sa vad..lucra, acum ceva vreme, vanzatoare la un butic...acum e somera. E stalpul casei. Nimeni nu prea sufla in fata ei. E dura cu baiatul, incearca sa-l creasca cu frica de dumnezeu, cum ii place sa spuna, sa-si respecte parintii, sa aiba simtul banului, sa fie cuminte si sa invete. Orice mama ar face la fel. Probabil. E vesela, exuberanta, rade mult si din orice, barfeste pe toata lumea, judeca si critica. De cele mai multe ori este absurda, rea, ipocrita, invidioasa. 
O macina lucruri marunte si meschine, vorbe aruncate-n vat de vreo vecina paranoica sau de vreo baba de 80 de ani o fac sa nu doarma o noapte intreaga. Stie tot ce misca in oras. De unde are ala bani si mai ales cum i-a furat, cu cine se culca curva de Tanta, cum se imbraca curva de milica...chestii care ma ingretoseaza de-mi dau lacrimile. 

irina se plictiseste, duce o viata stramta, micsorata fortat intre peretii unui apartament la fel de stramt ca si viata ei toata. Nu are altceva de facut decat sa faca de mancare..si aici n-o intrece nimeni....sa faca curat, iar casa ei este luna, sa faca niste cumparaturi si sa numere banii. Pe care, din pacate, nu-i are niciodata. Si asta este cat se poate de trist. pentru ca familia Irinei traieste cu doar 5 milioane pe luna. Din care plateste lumina, gazul, telefonul, intretinerea, lemnele, si apoi mancarea... 
A avut o viata grea..teribila...ceva ce putini dintre noi ajungem sa ne imaginam...si a cedat. a luat-o razna. a fost internata, acum doi ani, la psihiatrie intr-un alt oras. A trecut prin multe...dar..nu stiu cum sunt unii oameni care supravietuiesc miraculos, isi revin si par a fi ca noi. Irina nu mai este ce a fost candva desi se chinuie. dar inca mai are scapari. 
si, cum se plictisea ea asa, ducand o viata la fel ca ieri si ca alaltaieri..si ca dintotdeauna...isi gaseste o jucarie. EU. Ceva nou, necunoscut...care o face sa iasa din banal si cotidian...la inceput a fost sceptica..nu stia cum sa se poarte. Dar, cum cu mine niciodata nu trebuie sa fii foarte pretios, s-a simtit imediat in elementul ei. 
Si, incet incet..a devenit acaparatoare, posesiva...isterica uneori. si incearca sa ma introduca fortat in lumea ei, in visele ei, in sperantele ei. La inceput, am fost usor magulita, usor contrariata de efectul pe care am resuit, fara voia mea, sa-l produc intregii familii, de altfel. Mi-am spus ca e doar foarte politicoasa, foarte draguta si amabila...dar, in curand, aveam sa-mi dau seama ca tocmai ce intrasem in vizuina capcaunului. Si, fara sa realizez foarte bine, m-am trezit ascultand povesti despre vecini, despre rude pe care nu le-am cunoscut in viata mea..sa ascult povesti despre cum se da de pomana, cum se face o coliva, o ciorba, o prajitura, cum se spala pe jos si cum se da cu mopul, cum se cresc gainile, cum se face vinul. 
Era dornica sa ma invete sa fiu..cum zicea...o gospodina..da...banuise ea probabil ca la capitolul asta sunt varza. Si, cum drumul spre iad este pavat cu intentii bune, am ajuns sa-mi petrec zilele in compania unei femei care nu mai contenea cu barfa, cu criticile si cu vaicarelile. Cu toate astea, este o femeie puternica, dintr-o bucata, un politzai fara de care familia ei nu ar putea supravietui nici macar o zi. e o femeie tare simpla, dar in simplitatea ei, in rautatile ei mizere se ascunde un om frustrat care nu se va recunoaste niciodata invins. 
M-a adoptat intr-un fel. parca as fi fetita ei. si se joaca cu mine, cu mintea si cu nervii mei pana cand ma aduce in pragul nebuniei. Iar eu...eu, care spun mereu ce am de spus, eu, care ma impotrivesc cu inversunare in fata celor ce ma impiedica sa fiu cum sunt si sa judec cum judec...ajung in mainile ei o papusa de carpa, care nu este in stare sa mai articuleze nici un cuvant, nici o miscare. stau tampa, ore in sir, ascultand aceleasi lucruri pe care le-am ascultat si ieri..si alaltaieri si mereu de cand o cunosc. 
irina are nevoie, in nebunia ei, de o ocupatie. iar eu sunt ocupatia ideala. stiu asta si poate, fara sa constientizez, de aia nu ma impotrivesc exuberantei sale subite si de necontrolat. Viata mea intreaga nu-mi mai apartine. Sunt a irinei cu trup si suflet. Mintea imi apartine irinei, gandurile, vorbele, gesturile imi sunt smulse si puse, ca niste bibelouri desuete, in bratele irinei. Si ma supun dintr-un altruism bizar pentru ca, uneori, ma simt atat de bine cand o vad cum se bucura de prezenta mea, incat imi spun ca irina merita si ea, macar o data in viata, sa aiba parte de o jucarie noua. 
Sunt ca un ferrari in curtea unui amarastean...nu stiu de ce am comparat lucrurile asa..dar mi s-a parut ca da bine. 
Fata de irina ma simt stinghera, ma simt coplestita de o viata pe care eu n-am gustat-o niciodata...simplitatea ei ma uluieste..felul ei de-a fi ma lasa cu gura cascata...momentele ei de rautate, momentele ei de sinceritate bruta...ma fac sa ma simt un om si mai mic in lumea ei atat de mica... 
nu am ce vorbi cu irina, doar tac si o ascult cum turuie. nu ma regasesc in absolut nimic din viata ei, sunt detasata, cateodata poate doar curioasa. uneori o privesc ca pe un animal exotic de la zoo..asa cum ea o face mereu cu mine. suntem doua mari specii necunoscute si incercam sa ne intelegem, sa ne pricepem...si, daca eu am puterea de a o intelege intr-un fel care si acum inca imi mai este confuz, ea nu. ea ma vede ca pe o rasfatata, ca pe un extraterestru venit din alta lume...incearca in zadar sa ma patrunda dar ii sunt opaca. asta o incita de fapt. ca sunt oameni pe care nu poate sa-i descifreze. 
Lumea ei nu are nimic inaltator. Nici a mea. dar ea ma proiecteaza intr-un spatiu nedefinit, necunoscut...intr-un miraj din care nu fac parte...ma simt ca un animal de la zoo, am mai zis...ma simt straniu, ciudat..as vrea sa fug, sa ma ascund dar ma prinde de fiecare data. si, de fiecare data, inainte de a o intalni, imi formulez in cap tot soiul de scuze pe care i le voi da, tot soiul de fraze care o vor face sa se opreasca...imi spun ca voi fi dura, ca voi fi necioplita, ca-i voi spune in fata sa ma lase sa respir...dar, de fiecare data, gandurile imi ingheata, cuvintele mi se opresc in gat si cad resemnata pe acelasi scaun...in fata acelorasi povesti si barfe si.... 
Rareori am putut refuza un om. Si chiar si in momentul in care credeam ca ii dau cele mai concrete semne ale cuvantului NU, respectivul devenea mai apropiat, mai acaparant...Nu stiu de ce nu pot spune nu. de ce trebuie sa le fac tuturor pe plac...de ce ma gandesc la dezamagirea lor in fata refuzului meu si nu a gandesc la dezamagirea mea in fata unui om atat de haparet ...incerc sa fiu cat mai subtila, cat mai discreta dar unii oameni sunt facuti pentru a fi capcauni, caracatite iar altii facuti pentru a deveni victime. si sunt o victima, dar din vina mea. stiu ca as putea oricand sa o opresc pe irina. dar...simt ca, daca ii pot oferi bucuria aceea a momentului in care ma vede, trebuie s-o fac pana la capat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu