sâmbătă, 9 martie 2013

La perete

In fiecare zi duc o lupta..o lupta cu mine..e cumplit..as prefera de o mie de ori sa ma lupt cu vorbele tale, cu privirile tale..sa ma lupt cu tine tot. Pana la epuizare. Iar apoi s-o iau de la capat cu forte noi. Pentru ca a doua zi asa avea forte noi. Dar lupta cu mine ma doboara..ma macina...ma doare..e grea..n-o mai pot cara pe umeri..n-o mai pot tine in brate...O port pe strazi, prin masini, autobuze si tramvaie..o tarai dupa mine cand alerg, o tin legata de mine cand ma plimb...o iau in brate cand dorm...E cumplit sa te razboiesti de unul singur cu propriile tale ganduri si frici. Ma lupt cu mine insami. In fiecare clipa. In fiecare moment. Cand nu mai pot, cand nu mai rezist..nu am unde sa ma ascund. Nu am unde sa ma ascund de mine...O iau de nebuna pe strazi sa ma pierd printre oameni...acolo parca mi-e sufletul mai usor...insa e doar o parere...ma amagesc singura..incerc sa ma gandesc mereu la cei din jur ca sa nu mai am ragazul de a ma gandi la mine..incerc sa-mi tin mintea mereu ocupata ca sa nu nasca din nou acele ganduri de care incerc sa scap, dar care ma coplesesc...uneori ma simt atat de mica intr-o lume atat de mare..si alteori atat de mare intr-o lume care nu ma mai incape...ma simt neputincioasa si neajutorata si ca o frunza batuta de vant...uneori, ma simt puternica dar, de fapt, sunt atat de slaba..uneori, ma simt matura dar sunt, de fapt, atat de naiva...

Urasc sa ma smiorcai dar cateodata face bine..atunci accept faptul ca sunt si eu un om, nu un robot..ca mai am inca sentimente si nu traiesc mecanizat...face bine...atata vreme cat n-o fac de fata cu altii...urasc sa ma smiorcai si in fata mea, iar, de cele mai multe ori, ma abtin. strang din dinti, privesc cerul de la fereastra, dau drumul la muzica si incep sa ma invart prin camera cu ochii inchisi....exact ca in ziua aia de iarna cand mi s-a dat mai mult decat am putut duce...parca altfel se vede si se simte lumea din carusel...totul in jur prinde alte proportii..e distorsionat iar mintea mi-e nedumerita..amortita...dar uneori nu ma mai ajuta nimic, iar lacrimile intind rimelul..iar palma il smulge si-l lipeste apoi de pereti..in casa pe un perete am lasat niste urme de degete negre..un rimel scurs si aruncat pe-un alb imaculat...nu am vrut sa sterg petele ...tin prea mult la ele...si mereu imi amintesc de acea seara cand am crezut ca voi innebuni...Nu mi s-a intamplat nimic..ma uit la ele si-mi spun..daca atunci nu am patit nimic...de ce as pati ceva acum? acele urme sunt cumva etalonul durerilor pe care le-am simtit in toata viata mea...nu chiar etalonul dar pe-aproape...si le privesc si zambesc..va fi bine..nimic nu poate fi mai rau decat atunci....deci..o sa-mi car bagajul in spate fara sa-i mai simt greutatea...caci greutatea adevarata e intinsa, neagra, pe pereti...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu