marți, 19 februarie 2013

Indragosteala mea


De fiecare data cand m-am indragostit, mi s-a intamplat subit, brusc, intr-o fractiune de secunda. Eu nu am fost niciodata prietena cu un baiat..nici macar amica nu pot sa spun ca am fost pentru ca apoi sa se infiripe ceva. Eu ma indragostesc numai de straini. De persoane despre care nu stiu nimic. Si nici nu vreau sa stiu prea multe... Pe mine indragosteala ma loveste in moalele capului si ma trezesc intr-o secunda ca nu mai sunt eu, cea de acum 10 minute. Pot pleca de acasa bine mersi si ma pot intoarce seara indragostita moarta. La mine indragosteala nu judeca, nu are discernamant..momentul cand se produce nu este filtrat prin obiectivism si logica. Si  ma pot indragosti in cele mai idioate locuri. Si de cei mai nepotriviti barbati. Dar nu conteaza. pentru ca ei oricum nu afla niciodata. Nu le disturb cu nimic existenta lor de zi cu zi..Odata m-am indragostit la o inmormantare...Murise un var de-al matusii unui nepot..ma rog vb vine..o ruda fooarte indepartata. In biserica m-a bufnit rasul. E cam macabru ce povestesc acum dar ai fi ras si tu daca ai fi fost de fata. Preotul bodoganea in legea lui, rudele erau plangacioase, iar mortul ..mortul, plictisit probabil, ne-a bagat pe toti in p-zda ma-sii. La propriu. Cu un deget, acel deget, ridicat pornografic inspre audienta. Am ras. Cu lacrimi. Incercand sa par ca plang. Unii chiar m-au crezut. Altii nu prea. Dar, daca nu m-ar fi scos dupa jumatate de ora un baiat afara la aer..cred ca ma linsau aia...Si uite asa..cum stateam amandoi si radeam de ne tineam cu mainile de burta..m-am indragostit.

Ma, da culmea stii care e? Ca de foarte multe ori nu am facut nimic pentru a concretiza indragosteala asta intr-un fel. Spun de foarte multe ori pentru ca au fost situatii cand nu mi-a ajuns indragosteala si am vrut sa iubesc. Si altfel s-a pus problema. Dar, evident, de multe ori,  m-am indragostit fara sa vreau sa iubesc, ci doar sa ma joc cu mine...si am tacut, m-am retras, am evitat persoana respectiva si mi-am consumat dragostea in mine asteptand sa ma plictisesc de ea si sa moara. Unele au murit repede, altele mai greu. Ma refer la indragosteli. Ca au fost destul de multe. Cred ca indragosteala e a doua mea natura. A doua mea religie. Prima e cafeaua. Sau invers...nu mai stiu... Si acum ma intreb de ce dracului nu am facut ceva atunci cand se mai putea face ceva? Pentru ca nu voiam sa iubesc! Alooo? Ce nu pricepi???? Dar...baiatul ala era tare frumos. ala din cimitir....si imi venea sa-i sar de gat si sa-l sarut. Sau sa-l musc. Acolo, asa, printre morminte. Bine, putini sunt cei care si rezoneaza la chestii de genul asta. L-as fi speriat probabil atat de tare incat..dar mai bine lasa. Senzatia de indragosteala e mai frumoasa si mai dulce decat concretizarea ei. Poate cine stie..as fi descoperit chestii care nu mi-ar fi placut la el. Pentru ca eu nu voiam sa-l iubesc, sa-l am cu totul, ci doar sa fiu indragostita de el. Nu voiam sa stiu mai mult, sa-l cunosc mai bine. Ce sens ar fi avut? In chestii de genul asta scopul e altul: sa iubesti ideea de a fi indragostit, sa-ti lasi mintea sa zburde pe campii si imaginatia sa ti-o ia razna...da..imaginatia...sa-l construiesti pe EL in mintea ta asa cum vrei tu sa fie...

- Stii ca nebunii se simt bine in nebunia lor si nu recunosc niciodata ca-s nebuni.....
- Da, DS, asa e...deci lasa-i sa se bucure...fericiti cei saraci cu duhul...

Dar stiu ca, daca se va intampla din nou sa ma indragostesc, as proceda la fel. Si asta nu e dintr-un orgoliu din ala tampit feminin de genul eu nu fac niciodata primul pas. O nu!! Ca am facut multi pasi la viata mea..Daca i-as aduna cred ca as ajunge pana-n vama pe jos...Dar e altceva. Ma gandesc ca, odata ce indragosteala aia s-a produs, daca o imping mai departe se duce tot misterul, tot farmecul cu care as putea sa ma hranesc pentru o vreme. Si cu cat indragosteala aia e mai mare, mai multa, mai spumoasa, cu atat mi-o apar mai tare. Si ma port urat cu persoana respectiva. Ca sa nu banuiasca. Ca sa nu banuiasca niciodata. Bine, e impropriu zis ca ma port urat pentru pentru ca nu jignesc si nu ranesc pe nimeni. Nu as putea calca niciodata cu bocancii pe sufletul unui om. Dar omul ala devine foarte periculos pentru mine. Sunt momente cand, in sinea mea, mi-e o frica de moarte de el. Pentru ca ma simt vulnerabila. Iar eu nu trebuie niciodata sa arat lumii ca sunt vulnerabila. Dar sunt. Uneori. Insa nu stie nimeni. Si asa va ramane mereu. Si cand vorbesc cu el ii spun tocmai contrariul a ceea ce gandesc si simt de fapt. Iar el incepe sa ma urasca. Intr-un fel. Pentru ca nu pricepe. Pai normal ca nu pricepe. Asta e si ideea. Ar fi nebun sa inteleaga ceva. Iar un asemenea om nu am intalnit niciodata pana acum. Pentru ca nu exista. Pentru ca oamenii din jurul meu sunt sanatosi la cap. Doamne..bate-n lemn...

Pe de alta parte, intotdeauna am urat starea aia tampa de indragosteala cand rezonezi la dulcegarii ce inainte ti se pareau stupide. Pe mine indragosteala ma face ..neom..nu mai judec limpede, nu mai gandesc obiectiv..totul e filtrat prin zahar si miere...sunt mai buna, zambesc ca proasta din orice, simt ca zbor, ca ma inalt, totul in jur e frumos, sufletul mi-e usor ca un fulg...Este ca efectul unui drog. Si drogurile, mi-a spus mie mama, is periculoase. Eu, cand nu sunt indragostita, sunt foarte rationala. Cu picioarele foarte bine infipte in pamant. Bineinteles, ma refer la lucruri importante. Ca daca ma vezi cocotata prin copaci sau pe tomberoane n-ai sa spui niciodata ca-s un om matur si responsabil.

Dar nu mi-e frica de sentimentul asta. Pentru ca am ajuns sa mi-l cunosc extrem de bine si sa-l tin in frau. Si stiu ca trece repede. Pentru ca indragosteala nu e iubire. E doar un sentiment ambiguu, de neinteles care te ridica de la pamant...dupa o saptamana, doua sau chiar de a doua zi nu mai simt nimic. Si devin posaca intr-un fel. Ca-mi pare rau....tare ma simteam bine...Grav este cand omul respectiv banuieste ceva. Si, si mai grav e cand cred eu ca banuieste ceva. Nu s-a intamplat niciodata pana acum. Oooo..atunci ar fi dramatic de-a dreptul. As renunta la indragosteala pe loc! E un sentiment atat de vag si atat de fin..incat poti sa-l arunci instant daca vrei. Sau il poti modela la nesfarsit ca pe o bucata moale de plastilina. Bine..sa se incadreze in cele doua saptamani. Daca nu moare dupa 14 zile..il ucid eu. Cumva. Intr-un fel. Imi omor sentimentele ca pe muste. Ti se pare ca ma laud, nu? Si mie mi se pare. De fapt, nu mi se pare. chiar ma laud.

Ma intreb... oare a fi indragostit.. asta e starea normala si fireasca spre care tindem sa ajungem cu totii? sau, dimpotriva, neindragosteala e starea naturala a omului...ce intrebare ieftina...ce-ti mai place sa filosofezi, filosoafo!!! e dimineata...m-am trezit la 4....e 8 fara un sfert...is la a doua cafea...si iar am dormit doar 2 ore...am o scuza, nu-i asa? dar sa stii un lucru, draga DS, chiar daca nu te asemeni cu majoritatea, asta nu inseamna ca esti mai rau, mai urat, mai prost sau mai nebun decat ea...deci lasa-ma sa ma indragostesc in fiecare zi..e, hai, nici chiar asa...dar cred ca nu sunt barbati suficienti pe lumea asta cat sa-mi consum eu toata indragosteala de care sunt capabila...dar azi nu vreau sa ma indragostesc. pentru ca am prea multa treaba. la job e o nebunie...nu-mi permit azi. poate maine...off..cred ca nici maine n-o sa pot...poate in weekend? care weekend? ca lucrez si sambata si duminica!!!! uf...o s-o las pe saptamana viitoare...cred..daca nu mai intervine ceva intre timp...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu