sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Doza de vise

Cand eram mica, imi doream din tot sufletul sa cresc mare. Sa mi se ceara si mie parerea, sa fiu si eu ascultata si bagata in seama, gandurile si ideile mele sa conteze, sa fiu luata in serios. Imi doream ca cei din jurul meu, oamenii mari, sa se poata baza pe mine, sa ma aprecieze, sa aiba incredere in mine. Simteam ca am atat de multe de oferit..daca m-ar fi ascultat si pe mine..Imi doream atat de mult sa fiu mare incat intotdeauna cand cineva ma intreba cati ani am, minteam si spuneam ca am mai mult decat in realitate..

Dar toata lumea imi spunea taci, ca tu esti mica..taci, ce stii tu..taci si du-te la joaca..de ce te bagi in vorba, nu stii ca nu e frumos? Si aveam atat de multe de daruit..asa simteam atunci..ca aveam atat de multe de daruit...

Pe atunci, ma gandeam ca lumea se imparte doar in oameni buni si oameni rai, doar in frumos si urat..nu puteam deosebi nuantele. Lucrurile erau simple si clare. Tristetea insemna sa nu ma pot duce la joaca pentru ca afara ploua si e frig, sa nu primesc suficiente bomboane cat mi-as fi dorit...Iar bucuria venea din lucruri atat de marunte...Si-i admiram pe oamenii mari. Ma fascinau. Credeam ca, daca esti om mare, le stii pe toate. Ca esti cel mai destept. Ca esti intelept si nimeni nu te poate contrazice. Ca nu te poti insela niciodata, ca nu poti gresi pentru ca..doar esti om mare. Credeam ca tot ce spui, ca om mare, este adevarat, nu poate fi contestat. Si nu-i intelegeam uneori pe oamenii mari cand se contraziceau si se certau. Pentru ca, in mod firesc, in mintea mea, toti ar fi trebuit sa aiba dreptate. Dar, cum nu percepeam nuantele, nu staim ca si dreptatea este de mai multe feluri. Poti sa ai dreptate si celalalt de langa tine sa nu aiba doar pentru ca nu consideri tu ca are. In acelasi fel, puteti avea amandoi dreptate. Dar, cu toate astea sa va certati si sa va contrziceti, sa va scoateti ochii ca doi nebuni. Desi, fiecare, luat separat, are dreptatea lui.

Am crescut. Am ajuns si eu om mare. Uneori, nici acum nu sunt luata in serios chiar daca sunt si eu un om mare. Doar o toana de copil rasfatat..lasa ca o sa-i treaca...Si acum mi se spune ca ma insel, ca sunt doar rasfatata, ca nu am probleme si incerc sa mi le fabric pentru a avea apoi ce rezolva...Si acum mi se spune ce e bine si ce e rau, cum trebuie sa gandesc si sa judec, cum trebuie sa ma comport, ce sa spun si cand sa tac, ce e frumos si ce e urat..fara sa mi se ceara si mie parerea. Asta este. Si cu asta basta. Iar eu trebuie sa iau totul ca atare, sa ma obisnuiesc cu el si, in cele din urma, sa-l accept ca fiind un adevar absolut. Ca lucrurile sunt pur si simplu asa cum sunt si nu le poate schimba nimeni. Ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea. Ca totul a fost planificat dinainte de a ma revolta eu. De ce ma revolt? Nu am invatat pana acum ca asa stau lucrurile??? exact ca atunci cand eram copil...

Am crescut. Am ajuns si eu om mare. Dar am vazut ca oamenii mari, pe care ii credeam invincibili, se inseala, fac greseli dupa greseli, nu si le asuma, am vazut ca si oamenii mari plang si sufera...Si nu dupa bomboane..ca au dileme, isi ridica intrebari, cauta si nu gasesc raspunsuri, ca se chinuie si se zbat de cele mai multe ori in propria lor neputinta.

Cand eram copil si nu eram ascultata, plangeam. Acum tac. Pentru ca simt cum ma lupt cu morile de vant. Cuvintele mele nu sunt auzite, nu sunt percepute si intelese.  Ma agit in gol. Oamenii mari sunt orbi si au urechile astupate. Mi se spune ca sunt prea complicata. Prea neinteleasa. Si ma lupt, si ma zbat, depun eforturi cateodata supraomenesti ca sa le deschid cumva ochii. Si mintea. Sa le arat ca nu tot ce cred ei e si adevarat, ca exista si alte lucruri decat universul lor marunt si daca ei nu cred in ele asta nu insemna ca nu sunt..ca nu e totul pictat in alb si negru.. ca nu exista doar urat si doar frumos, doar bine si doar rau. Ca totul in jurul nostru este nuantat, colorat diferit..ca viata se traieste intelegand cauzele si nu doar observand si judecand efectele... ca totul are un substrat, o valoare a valorii...ca orice poate fi perceput din mii de unghiuri..Dar ma lovesc uneori de ziduri si pereti. Sunt oameni opaci, ingusti, limitati, cu sufletul mic si mintea goala.

Da, am crescut. Si nu-mi place ce vad in jur. Cand eram mica mi se parea ca lumea adultilor este ca un castel cu mii de camere pline cu ciocolata si jucarii. Acum orbecai prin lumea lor - un palat in ruina cu incaperi reci si goale. Iar cand nu mai rezist sa ma lupt de una singura, ma reintorc din nou copil. Pentru ca am avut o copilarie fericita. Si ma ascund in acele momente pe care le-am iubit. Si zambesc. E o forma de aparare. Altii se apuca de baut, se dogheaza. Altii ajung bulimici, sociopati, nebuni, paranoici..Eu doar visez. Doza mea de vise ma face sa infrunt a doua zi iar lumea. Doza mea de vise ma tine in picioare sa-ti rezist, sa ma lupt pentru ce cred si ce simt...Visul imi da puterea de a te infrunta din nou, maine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu