marți, 18 septembrie 2012

Copil mare..

Mi-e atat de dor de Sighisoara...Nu am mai fost pe acolo de..uite ca se fac trei ani..Probabil ca as gasi aceleasi locuri, la fel cum le-am lasat...desi, sigur pentru mine ar fi la fel de uimitoare ca si cum as fi ajuns acolo pentru prima oara..O alta lume..o poveste cu printese si cavaleri pe care mi-i imaginez doar ..dar care imi par atat de vii...locuri incremenite in timp..imi place sa vorbesc cu pietrele..sa le pipai, sa le simt, sa le miros, sa le respir, sa  le ating, sa le respir, sa le lovesc pana ma doare...ele sunt vesnice..si mi-e ciuda. Le invidiez, la urasc de multe ori...Pentru ca ele vor fi acolo mereu..Ma sperie cateodata gandul ca pietrele sunt vesnice. Ceva atat de palpabil si totusi nemuritor...Ziduri, turnuri, trepte, cladiri...

Cineva imi spunea ca la 33 de ani ti se schimba viata radical..in bine sau in rau...Nici nu stiu de ce mi-am amintit de asta acum. Probabil pentru ca, vazand aceasta fotografie, imi dau seama cat de mult a trecut...trei ani..Si cate nu s-au intamplat in acesti trei ani...si parca nu s-a intamplat nimic..am crescut eu..am mai evoluat, m-am mai maturizat...acum pot spune, cu mana pe inima, ca sunt adult..cand vreau. Pentru ca de cele mai multe ori, nu vreau. Inca ma ascund in povesti, visez, zambesc si ma rog sa nu ma pierd. Printre oamenii mari. Cred si sper ca nu voi ajunge sa fiu niciodata un om mare. Cand eram copil si ma intrebau babele ce vreau sa fiu cand o sa cresc le raspundeam "Vreau sa fiu om mare.." Acum fug de ei si ma refugiez in povesti...Am fost, recent, sa vizitez o gradinita...iar copiii m-au facut sa ma regasesc din nou copil. Am plecat cu inima grea pentru ca, odata ce am pasit afara, am dat nas in nas cu realitatea. Dar am zambit...abia atunci am realizat ca, pana nu demult, eram doar o pustoaica rebela sau care se voia a fi rebela, ignoranta si inocenta pana la prostie...un copil care nu stia prea bine ce vrea..care nu-si cunostea suficient nici sentimentele, nici sufletul...care traia intr-o goana nebuna, alergand mereu dupa ceva..iar acel ceva era doar fum...Atunci eram doar un copil..acum sunt o femeie-copil si stiu ca asa voi ramane mereu indiferent de ce s-ar intampla...Turnuri, ziduri, creneluri...si eu printre povesti cu zane si zmei dar eu cu picioarele pe pamant. Si cu capul in nori...Am in casa, pe un raft, carti pentru copii. Le voi dona. Cu inima usoara, zambind si iubindu-i si pe ceilalti copii.
Si sunt convinsa ca zi de zi trec pe langa alti copii mari. Dar nu-i recunosc mereu. E un cerc ..cumva inchis...o lume cu circuit inchis. Sunt putini dar sigur le vorbesc zi de zi, singur ii vad dar nu-i recunosc. Si nici ei nu ma recunosc pe mine. Pentru ca nu ne lasam... Pentru ca zi de zi ne camuflam, ne ascundem dupa masti si zorzoane..unora le este rusine ca inca sunt copii si incearca sa fuga de ei insisi...Sunt sobri, seriosi, rai, muscator de rai, isi ascund copilul din ei, il maltrateaza in fiecare clipa..il inabusa..vor sa-l sugrume..il urasc..pentru ei este o povara.. dar nu-l vor putea ucide niciodata. Pentru ca un copil nu poate ucide..Si sunt si altii atat de senini, atat de frumosi, atat de naivi si totusi atat de maturi, au atat de multa liniste in suflet si atat de multa bucurie...iubesc, se supara, plang, bat din picior, isi cer iertare...se bosumfla apoi rad in hohote..se bucura de lucruri simple..atat de simple...

Am invatat sa ma bucur de lucrurile simple..de cele la indemana oricui..sa nu-mi doresc ce nu pot avea..sa apreciez faptul ca si maine e o zi..si. indiferent cum va fi, tot voi ajunge acasa, voi deschide o bere rece si imi voi ruga dihorul sa se joace cu mine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu