marți, 6 aprilie 2010

Perfect si alb

Oamenii perfecti mi se par banali si se scalda-n mediocritate. Oamenii perfecti devin plictisitori, fara personalitate....mult prea buni, mult prea intelegatori..mult prea. La ei, totul este un exces. Ei intotdeauna fac ce trebuie facut, gandesc cum trebuie gandit, judeca in masa, toti in acelasi fel....sunt copii fidele ale aceluiasi individ.
Omul perfect este tern, sters, traieste o existenta inexistenta. Oamenii perfecti au principii cateodata absurde, duse dincolo de limita intelegerii umane, traiesc lucid si fara suflet, cern totul prin filtrul propriului lor eu, sunt, intr-un fel aparte, egoisti.
Oamenii perfecti isi doresc alaturi alti oameni perfecti. Iar daca nu, ii obliga sa fie. Nu au farmec, nu au vlaga, nu au suflet nebun, nu au mister, nu au poveste, nu se chinuie, nu plang, nu zambesc, nu regreta nimic, pentru ca nu au ce. Totul in viata lor a fost perfect! Nu se bucura, nu se arunca niciodata cu capul inainte, nu risca, nu se zbat, nu se chinuie, nu se simt vinovati pentru ca, in viata lor nu a existat nici un motiv de vina. Judeca prea rece, nu-si permit nici o greseala, nici un gest care sa-i tradeze ca sunt si ei, de fapt, oameni.
Oamenii perfecti nu-si murdaresc mainile si nici sufletul, nu se tavalesc prin noroaiele vietii, nu gusta din fructul oprit pentru simplul fapt ca e oprit. traiesc dupa reguli stricte, pe care nu le incalca niciodata. Altfel, nu ar mai fi perfecti.
Oamenii perfecti sunt narcisisti. Le place sa fie admirati, sa fie iubiti, doriti, ravniti. Un alt soi de egoism, de orgoliu poate. Oamenii perfecti pacalesc pe toata lumea. Dau dovada de excese uluitoare dar BUNE, de bine, frumoase...traiesc la limita dintre altruism si ipocrizie. Uite, le-am gasit atat de multe defecte....dar totusi, in fata celorlalti, ei sunt perfecti.

.....................................

Urasc perfectiunea cum urasc culoare alba, imaculata, un mare gol, un mare nimic...ei nu pulseaza, ei nu se injosesc, ei nu cunosc umilinta....traiesc intr-o lume perfecta, fara cusur la care toti ceilalti ravnesc cu inversunare. Omul perfect isi pierde sufletul in favoarea unei minti prea reci si prea limpezi. Stii cat de mult ma bucur de prima ninsoare? Stii ca ies afara, sau la geam, sau la balcon si intind mainile spre cer, ca fulgii sa-mi mangaie palmele fierbinti...si privesc in sus, priezandu-ma-n zapada...atunci, ai senzatia ca nimic nu mai exista in jur, ca esti doar tu si ninsoarea ta, ce cade numai pentru tine...ca nu mai exista nici cer, nici pamant, materia s-a topit si ea printre fulgi...si ametzesti privind jocul lor haotic avand senzatia ca nimic nu mai e cum a fost... in loc sa coboare, ei parca urca...iar atunci pamantul e sus si cerul in jos...pierzi orice punct de reper...si te pierzi pe tine cu totul in neant, nu mai simti absolut nimic organic, totul e suflet liber...e un miraj din care nu ai mai vrea sa scapi niciodata....e doar o pacaleala...Omul perfect e prima mea ninsoare..care atrage..iar apoi, de prea mult alb, devine nevazut...caci, nu are nici o pata de culoare in suflet... Iubesc cu sufletul, el iubeste cu mintea. Eu iubesc in spasme de plans, in hohote de ras, cu patima, iubesc violent ca un vulcan ce erupe...el iubeste linistit, tacut si rece. Eu iubesc liber, fara sa-mi dozez emotiile, fara prejudecati, ma pot indragosti pe loc, fara sa gandesc, fara sa analizez decat la sfasit. El iubeste inchistat in reguli, pune-n balanta, analizeaza, isi stapaneste, isi inhiba emotiile si trairile, le omoara din fasa doar poentru ca nu trebuie, nu se cuvine, nu se face... Eu caut intotdeauna motive, el le are deja - dintotdeauna. Eu ma asez pe borduri de trotuar si ma tavalesc in iarba. El nu, pentru ca se murdareste. Eu rad si vorbesc tare, el sopteste pentru ca altfel nu e frumos. Eu alerg pe strazi, el se plimba. Eu ma joc, el zambeste incurcat. Eu ma supar si arat asta tuturor, el se intristeaza si se ascunde... eu cand nu vreau, spun raspicat nu vreau! el cand nu vrea tace, evita subiectul.. urasc situatiile cand sunt pusa sa-mi explic explicatiile. cand iti spun ceva, si ti-o spun din tot sufletul si cu toata bunavointa de care sunt in stare, nu ma pune sa ma repet..sa-ti explic de ce iti spun asa cum iti spun... pot sa-ti spun de ce iti spun, care este motivul, dar nu ma face sa-ti spun intr-o mie de cuvinte acelasi lucru. stii de ce urasc asta? pentru ca, daca cineva nu intelege din prima, nu simte, nu gandeste, nu rezoneaza, nu vibreaza la o privire, la un gest, la un cuvant aparent inofensiv si banal...atunci ma simt neputincioasa, frustrata, singura...intr-un fel tradata, dezamagita..da, dezamagirea e mare atunci cand iti deschizi sufletul, iar cel de langa tine te priveste de parca nu ai avea absolut nimic inauntru...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu