miercuri, 7 aprilie 2010

Din nou copil

Nu stiu de ce am vrut sa ma intorc.. sa spunem ca era ceva ce trebuia sa fac, ceva ce simteam ca nu mai suporta amanare. Imi statea pe creieri, imi statea in suflet.. Stiam ca nu pot prelungi la nesfarsit momentul. Si cu cat se apropia ziua plecarii, cu atat mai mult mi se parea ca totul nu este decat un vis.

Si m-am intors de cateva zile dintr-un loc pe care nu credeam sa-l mai vad vreodata. Mi se intiparisera in minte, de mic copil, niste franturi de imagini cu care am crescut, pe care le-am carat dupa mine intreaga viata, cu care m-am hranit de-a lungul anilor...pe care am incercat sa le pastrez nealterate de timp, nedistorsionate de propria-mi gandire si imaginatie. Dar care au crescut odata cu mine, s-au amestecat intre ele, au capatat proportii fantastice, apoi s-au maturizat, au devenit din ce in ce mai vagi pana s-au diluat si s-au transformat in file de poveste. Nu mai puteam deosebi realul de imaginar. Nu mai stiam ce a fost sau ce as fi vrut sa fie. Daca asa a fost sau daca nu cumva asa imi inchipuiam eu ca este.
Ultima oara cand am vazut orasul eram prin clasa a sasea cred. Sau a cincea..Mi se pare ca a trecut de atunci o vesnicie. La inceput mi-a fost teama. stiam ca, odata ajunsa din nou acolo, imi voi ucide si ultima bruma de amintire pe care incercam cu disperare s-o mai pastrez. Si stiam atat de bine ca amintirile de atunci vor fi inlocuite de amintirile ce le vor urma. imaginile noi se vor asterne peste cele vechi pentru totdeauna. Ca paginile unei carti, pagini care se lipesc intre ele.. Credeam ca voi regasi un oras fantoma, care-mi va fi strain, care nu ma va mai recunoaste si ma va primi indiferent, incastrat intre ziduri de blocuri noi si sticla. Stii cum e? E ca si cum ti-a murit cineva drag iar tu refuzi sa te duci la inmormantare pentru a-ti pastra amintirile din vremurile in care inca mai era in viata.
Probabil ca sentimentul asta m-a oprit, de fapt, pana acum. Dorinta de conservare sufleteasca, refuzul de a ma maturiza, frica de a merge mai departe, de a ccepta faptul ca numai sunt o fetita, sentimentul de dezradacinare, ideea ca nu mai am loc nici in lumea aceea, nici in lumea asta...toate amestecate, impletite ca un ghem, in ganduri pe care nu am reusit sau nu am vrut sa le patrund.
Asa ca, nu stiu de unde atata putere sa ma intorc si sa-mi ucid propria-mi lume, singurele amintiri ale copilariei si copilaria insasi. Acel spatiu din timp in care am fost cu adevarat si pentru singura oara in viata fericita.
O fi masochism..o fi, poate, dorinta de a ma rupe de trecut, de mine insami...dorinta de a ma reconstrui pe alte temelii, dupa alte reguli, de a ma reinventa...nu stiu..de a ma accepta asa cum sunt acum, cu bune si cu rele...
Si am gasit un oras in care m-am pierdut si m-am regasit copil...locuri care inca mai exista si locuri ce s-au ridicat cu picioarele adanc infipte in propriile mele amintiri. O amestecatura de senzatii, de nou cu vechi si vechi cu nou, de trecut si de prezent.
Totul mi se pare acum atat de mic...aleile prea inguste, casele prea joase...parcul este singurul care a ramas la aceleasi proportii..lumea intreaga de atunci pare acum de jucarie...
cand am ajuns in fata blocului, mi-au dat lacrimile....uite centrala dar ..nu mai este tubul acela in fata ei...uite gradinita..uite garajul omului aceluia cu motocicleta...uite bara pe care ma jucam cat era ziulica de lunga..uite scara, cutiile postale...uite usa dincolo de care am copilarit, in spatiul acela unde mi-am format intregul univers...uite turnul...uite biserica...cinematograful, teatrul, prefectura..uite hala cea mare...locurile in care ma jucam, in care ma scundeam...uite aleea lu' bunicu..uite casa si gradina...uite, uite!



Cinematograful de pe fostul bulevard Unirii. Se numea, evident, cinematograful Unirea. Sau, dupa cum vad acum, cinemascopul Unirea.  In dreapta se vede o parte a hotelului Rapsodia, un alt punct de reper important al orasului.
Pe atunci zona era circulata de masini, camioane, carute... acum este alee pietonala. O frumusete! o zona in care vin sa se plimbe toti locuitorii orasului.
Cat vezi cu ochii, numai  mamici, tatici, copii si carucioare, pusti, indragostiti si batranei care se odihnesc la soare pe banci.
Aleea este larga, spatioasa, pavata cu dale marunte de piatra, umbrita de copaci batrani si plina de verdeata. Acolo mai sunt o biserica, Muzeul National, hoteluri si cateva magazine mici. Aleea pietonala Unirii este invecinata cu parcul Mihai Eminescu si teatrul Mihai Eminescu, de bulevardele M eminescu, evident, si Calea Nationala.M-am plimbat mult aici. Am incercat sa-mi amintesc cum a fost candva ... sa regasesc ceva cunoscut...doar cinematograful imi mai aminteste de copilarie...

Parcul Mihai Eminescu a ramas neschimbat...aceleasi poduri de peste lac, acelasi bust al poetului, chioscurile din lemn cu banci rotunde...si da...bazorelieful de la intrare cu scene din razboaiele daco-romane...locul pe care il tin cel mai bine minte...un reper al vremurilor de atunci si al copilariei mele intregi. Nu stiu ce era in capul meu dar voiam cu inversunare sa ajung sus, in bratele soldatilor de piatra


Soldatii de piatra..sau, ma rog, picioarele lor...sunt trei mari bazoreliefuri din bronz cred chiar la intrarea in parc...cu fata spre bulevard si aleea pietonala Unirea

6 comentarii:

  1. ma bucur ca ti-a lacut Botosaniul.. o fi el din locul unde se agata harta in cui, dar tot are cate ceva interesant...

    PS: Apropo.. de pe acolo, din apropiere, ma trag si eu ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. :) este, pana la urma, orasul copilariei mele...o parte a copilariei, de fapt...
    de unde din apropiere? acum nu-mi vine in cap decat dorohoi...
    are multe cladiri vechi, conace, case boieresti...arhitectura, desi nu ma pricep deloc la stiluri sau curente, imi place mult...dat tot mai frumoase mi se par casele si cladirile sasesti

    RăspundețiȘtergere
  3. mai departe de Dorohoi.... in Havarna (juma de drum intre Dorohoi si Darabani, pe dreapta) ... comuna iazurilor... :D

    RăspundețiȘtergere
  4. vai rusine sa-mi fie..nu am auzit pana acum de havarna...indiferent unde ai sta, daca esti de acolo din judet tre sa fii tare mandru..peisajele sunt superbe iar mancarurile o nebunie...n-am mancat in viata mea atat de mult si atat de bine ca-n botosani..

    RăspundețiȘtergere
  5. nu are de ce sa iti fie rusine.. nu-i prea rasarita comuna :P

    in plus, nu prea se omoara oamenii pe acolo incat sa se auda de ea pe la prostitv.. ;)

    referitor la mancare si peisaje.. ai pus punctul pe i

    RăspundețiȘtergere
  6. daaaa...n-am mancat asa nici la mama acasa :)

    RăspundețiȘtergere