miercuri, 28 aprilie 2010

Lume, pantof urias...

Imi incalzesc mainile deasupra aburului de cafea. Nu mi-e frig, palmele nu sunt reci dar e o placere pe care nu mi-o pot refuza niciodata. Si incerc sa ating buza canii, s-o acopar si sa stau asa nemiscata, ghemuita-n suflet, lasand doar pielea sa absoarba aroma, sa se impregneze prin toti porii cu miros negru si tare. Incerc sa simt cum se formeaza picaturi in podul palmei, adunate din umezeala, esenta si mirosul cafelei, purtandu-ma undeva departe langa doi ochi verzi care te vor astepta mereu acasa. O tigara, inca-o tigara...fum impletit si abur sec, o cana uriasa, marginita-n interior cu spuma cafenie. Sa ma scoti la o cafea..intr-un bar mic si ascuns pe strazile inguste din universitate, la o masa retrasa intr-un colt, la geam, un geam prin care nu mai vezi afara, te oglindesti in el doar tu,  intr-o imagine distorsionata a unei lumi mult prea mari si a unei vieti atat de stramte..caci mi-e lumea ca un pantof urias pe care-l incalt zi de zi si care-mi sare din picior la fiecare pas..care clampane scalciat, se misca si-mi face rani. As putea sa-i umplu spatiile goale cu vata, sa indes in el hartie, poate chiar ganduri si amintiri, sa infund il el si marea si nisipul si cerul din Diham.....dar mi-as petici viata-ntreaga, traind intr-o prea mare minciuna. I-as pacali pe toti, dar nu voi fi decat o poveste plasmuita in fata unei cafele aburinde, langa un geam prin care nu mai vad afara..Lumeami-e prea larga, viata mult prea stramta...

marți, 27 aprilie 2010

Oda pentru buda...

Un titlu mai bun nu pot la ora asta....sorry...

Ti-am spus ca atunci cand sunt obosita vorbesc mult si prost. asta apropo de ce spuneam in postul trecut. nu al pastelui ba, nici al craciunului, ala de mai jos :)
acum nmo, ca nu am cu cine vorbi, ma rezum la a scrie. de cand m-am intors din vama voiam sa butonez un post dar nu am avut timp...iar cand am avut timp, nu am avut chef. nici acum nu am dar fac un efort pentru cei care vor citi (desi nu cred ca exista cineva prin apropiere care sa iubeasca vama asa cum e ea acum). adica asta din zilele noastre draga. bai, in primul rand, ma oftic de mor si-mi vine sa sar in gatul tuturor cacatilor fandositi si snobi care se vaita cat ii tin plamanii ca dooomn'leeee sa vezi.... ca de fapt vama nu mai e cum a fost....cacat. aud asta de la tampiti de pana-n 30 de ani care vorbesc sa nu adoarma. pai ba, tu, la varsta ta, nu ai prins bai vama aia de atunci, despre care tot vorbeste gura fara tine.....poate au dreptul sa vorbeasca asa parintii nostri..nu tu, ba, putza beata..dar mno..e cool sa te plangi.adicaa voooi, vamaioti adevarati care esteti...nu mai suportati realitatea de azi. vama e decacat, s-a stricat domle.. ba, nici nu ati gustat vreodata altceva decat ceea ce vi se ofera acum. cum poti tu, un cacat cu ochi de 25 de ani, sa compari vama de atunci cu asta de acum? pai bah, o stii pe aia veche? ai trait-o? ai gustat-o? nu. atunci de ce te plangi de asta???/ nu mai e vama cum a fost? da cum a fost ba, snobilor???

deci, ma duc in vama la jumatatea lunii aprilie. imi imaginam ca va fi pustiu, cu magazine inchise, terase in constructie sau in renovare...stai ca m-a apucat un pipi nebun dupa berea pe care am baut-o..stai ca revin...
......
asaaaa....deci, ce spuneam? imi imaginam ca totul e parasit...dar nu mi-am imaginat ca primaria limanu va pava stradutele cu piatra cubica, va pune borduri si va darama cel mai eficace punct de reper din vama: buda de la kilometrul zero. pentru cunoscatori, adica, din pacate pentru nimeni, buda de la km zero este doar o amintire...

asta e amintirea...

acum nu a mai ramas nimic decat un mare rahat...ca sa zic asa. ghici ce! peste cel deja existent, se ridica o terasaaa..sau, cel putin, asa pare a fi...

asta e realitatea...

anul asta se poate numi anul de "glorie": dale de piatra, boduri si carciuma turnata-n lemn peste fosta buda. care era din beton, da???

bai...stii ce e culmea? ca-s nostalgica rau dupa buda aia..pai, dupa ce-mi beam mintile pe plaja pana la ora 3 noaptea unde ma duceam? la casuta din turta dulce. da, asa ii ziceam. draga de ea... intotdeauna mi s-a parut ca buda aia semana cu casuta din turta dulce a unei vrajitoare. era alba, colorata, rotunda, cu acoperis din stuf si zorzoane la poarta...cand vreo pitzi isi cumpara margele, de unde crezi ca le lua? de la buda!! de la tiganii care cereau taxa pe pisu!!! draci. acum imi pare rau ca nu mi-am luat si eu margele de acolo. probabil ca as fi plans cu ele la gat in amintirea vremurilor bune..cand pisu era pisu si la trei noaptea! pai era singura buda deschisa non stop!!! mana cereasca in vama daca nu stateai la terasa!! mana cereasca si peste noapte, pentru gagici, cand, dupa ce adormeai, te trezeai ca vrei pisu. pai unde pisu la ora asta fato? la buda din centru! locul de intalnire din vama! exceptand stuful, la buda de la km 0 era cea mai mare agitatie. acolo parcau motoristii uneori, acolo isi dadeau intalnire toti, de acolo luai si porum copt si cele mai tari margele din parcare. aici glumesc, erau niste oribilitati pe care nu le-as fi purtat nici daca ma lasau sa ma pis gratis toata vara. tiganii aia ma..cereau ei bani, dar pastrau curatenie. bine, ce era cam nasol era ca, dupa ce intrai in buda, daca priveai prin crapatura usii, pe sus, ii vedeai pe aia de erau cazati la mitocanu, vizavi, si care ce crezi?? si ei te vedeau in toata splendoarea!!!
ma, nu ma deranjeaza ca au pavat strazile decat dintr-un singur motiv. doua de fapt. nu voi mai simti nisipul sub talpi cand ma voi duce sa-mi cumpar porumb copt si opaaaa...."vamaioata" din mine nu va mai putea intra cu masina prin locurile stramte. nu-s de acord cu prezenta masinilor in vama cum nu sunt de acord nici cu prezenta lor in ceatatea la sighisoara. dar, pentru ca am masina...tac si io si-mi vad de drum...mai pe burta, mai pe coate..asta e. nu sunt chiar atat de ecologista.
chestia e ca-mi vreau buda inapoi! ma apuca si rasul. acolo, seara, se cam facea coada. si normal. era singura pishoarca deschisa. si baieti si fete laolata asteptau cuminti izbavirea. au fost multe situatii in care buda baietilor era goala si intram si acolo. si foarte multe situatii cand cavalerul din fata mea imi oferea buda lui. ce draaagut!!!!! sa-mi ofere loul lui de pisuuuu...mare treabaaa!!!! ii zambeam frumos, ii multumeam si intram in fata lui cu nesimtire. pai, e ca si cum mi-ar fi daruit o floare! cum sa refuz asa ceva???? caci in vama asa se face curte. mai intai lasi fata sa-ti intre in fata la buda. apoi va spalati impreuna pe maini la singura chiuveta existenta dupa care o inviti la o tarie, apoi la un fum...apoi direct pe plaja in vazul lumii...daca stii la ce ma refer. iar apoi fiecare pleaca in treaba lui (nu la buda) multumit. fericit chiar.
eee...buda de la hm 0 are istorie lunga. inainte, daca nu ma insel, doar buda exista. cred ca exagerez. nici chiar asa, dar era cunoscuta de toata lumea.
- unde ne vedem?
- La buda!
- unde te gasesc?
- la buda!
- la ce ora ne vedem la buda?
- unde ai cortu?
- langa buda!
- unde te-ai cazat!
- langa buda!
- unde ma pis?
- cum bah, esti prost????
Mai am putin si-mi dau lacrimile. nu stiu daca din cazua berii pe care tocmai ce-am terminat-o sau din cauza faptului ca nu voi mai avea unde sa ma duc noaptea, dupa ce beau cateva beri. dar nu este vorba numai de asta. buda era deja un loc mult mai important decat un simplu pis. era deja o legenda a vamii, un loc animat, plin de viata. toata existenta ta ca om care voia sa faca pipi se invartea in jurul acelui loc. era centrul universului tau uman. oau! ce aberatie am scos! ajusese, intr-o noapte de betie, ceva deja sacru...mda. o sa-mi spui ca-s doar foarte beata si ca exagerez. dar ce vrei? daca asa am perceput eu buda???

luni, 19 aprilie 2010

Criminare. Dis.

Am ajuns acasa..deja expresia asta este atat de tocita incat ar trebui, totusi, sa-mi incep, de acum inainte, aberatiile cu una noua..iaca ce-am ajuns si io....mmm...asta are doua conotatii, pentru cine are urechea fina. se traduce prin mno, iar am ajuns...sau ia te uita in ce postura de rahat am ajuns. rahatul ar putea fi inlocuit cu naspa, nasoala, stupida, ridicola etc...dar mi-e teama ca este deja ceva fortat, pentru ca-i ramane totusi, mirosul...trecand peste, nu e relevant, crede-ma, ca nu mai stiu nici eu daca am ajuns dracului undeva sau ceva...sa mergem mai departe cu filosofia caracteristica-mi asa, ca dupa un pahar de bere calda.

Trebuie sa-ti spun de la inceput, asta in cazul in care inca mai aveai ceva urme de indoiala, ca nu sunt feminista. Ba dimpotriva. Cred ca barbatii sunt mai buni in anumite situatii sau..domenii daca vrei, iar femeile compenseaza pe de alta parte. Fiecare cu meritele lui. Sunt de acord si cu faptul ca exista exceptii, dar nu vorbim acum despre asta.
Butonam in nestiire acum cateva seri, cautand un film, o emisiune, orice la care sa ma pot uita mai mult de 5 minute. Si dau peste Curierul. Ok, imi spun, e bun si asta pana adorm sau pana reusesc sa-mi cumpar un alt dvd player. Sau pana reusesc sa-mi duc la reparat stricaciunea pe care o am deja. Au trecut acele cinci minute de aur, consider ca oricum sunt prea multe, timp in care ma decid daca urmaresc in continuare sau caut altceva. Dar nu ma puteam concentra. Sa fi fost oboseala, plictiseala cronica, sa fi fost eu prea satula de a inghiti aceleasi tipare in care se incadreaza filmele de la teveu..niste porcarii cu care ne indopam (unii dejtepti nu) in fiecare seara..indiferent de tot ce se intampla, situatii care par fara iesire, la limita, oameni rai, foarte multi oameni rai... ei trec peste tot si raman impreuna pana la adanci batraneti. De fapt El reuseste sa se descurce formidabil de fiecare data. EA este un fel de umplutura. El este cel destept, Ea prostuta, vulnerabila, inocenta, cea care trebuie protejata, cea care face numai porcarii, de altfel, porcarii pe care EL trebuie sa le repare...ma lasi...intotdeauna intr-un film in care poersonajele principale sunt un cuplu, ea si el, film de actiune, de suspans...cum vrei...desteptaciunea lui, inteligenta lui, puterea fizica, mentala..blabla... trebuie scoase in evidenta prin ce? printr-o comparatie cu prostia femeii. de fapt, barbatul este o fiinta la fel de primara ca si femeia, crunt de banala, la fel ca si femeia. dar, ca sa aiba prostii la ce se uita cu rasuflarea taiata, asa se zice, nu? "calitatile" lui trebuie exagerate, scoase in evidenta, trebuie sa fie cat mai percutante, cat mai nuantate....cumva, o banalitate trebuie transformata in ceva cu adevarat inaltator. cum? simplu. prin diminuarea fortata a calitatilor de care dispune EA. si deja uite ca nu mai vorbim despre calitati ci despre mici defecte. este prostuta, e pe dracu!!! este incapatanata, orgolioasa, se supara usor, plange des...face numai dupa capul ei prost. etc. si uite cum prostii care privesc teveul ajung la concluzia c barbatul este un geniu iar femeia o idioata. de ce este pusa femeia pe o treapta, doua mai jos? pentru ca, barbatul oricum nu mai are cum sa urce, e greu sa transformi un prost intr-o fiinta inteligenta, asa ca ia sa scadem noi doua puncte de la tipa. ca oricum nu se supara nimeni.
eroii din filme se concep printr-o comparatie foarte clara cu non eroii, daca pot sa le spun asa, desi e cam fortat. cu cat EA este mai idioata, cu atat el este vazut mai bine. chiar daca, in realitate, sunt amandoi prosti de put. nu nene. ia concepe tu un personaj feminin genial, iar apoi chinuie-te sa concepi unul "si mai genial" masculin.
pai e greu, stiu. asa ca alegi ce este mai simplu si mai la indemana. el la fel de banal, ea mult prea idioata. pana la urma, pentru ca oamenii se judeca in raport cu altii..e usor sa transformi peste noapte un criminal, un hot, un prost,..intr-un model. e greu sa ridici un om pe un piedestal, dar e foarte simplu sa-l dai jos.
si femeia are o gramada de defecte, e adevarat. dar de ce sa-i gasesti ei defectul defectelor defectelor iar de el nu te atingi deloc? si uite asa publicul invata ca ea este proasta, (de cate ori nu mi-a venit sa ma reped in televizor si s-o iau la palme) el foarte destept, iar iubirea trece orice granita a ratiunii. pentru ca, fie vorba intre noi, un tip inteligent nu ar iubi niciodata o femeie care ii este inferioara.
si urlam in schimb cat ne tin puterile, barbati si femei deopotriva, ca uite peste tot in jur vezi numai discriminare! pai normal ca vezi daca pana si povestile sunt discriminatoare sau doar "criminator" de mincinoase.

joi, 15 aprilie 2010

Eu cand vreau sa fur, fur!

Mno...mi-a placut titlul atat de mult incat mi-am permis sa dau un copy paste de pe siteul proteveului. Stai linistit, nu fac reclama! Asta doar daca nu cumva au de gand sa ma plateasca. Bine bine...cica am citat doar sursa. Na. Esti multumit asa?

Scrisoarea fostului iar acum actualului detinut Papan adresata juriului de la Festivalul Berlin 2009. Nu. Nu scrisoare ca cica nu stie sa scrie prea bine. Mesaj. Ca e oral. si la orale se descurca binisor. Prietenii din parnaie pot confirma, stiu ei de ce.

„Da ma, eu cand vreau sa fur, fur! Si cu asta basta! Ma pis pe toti cacatii aia care si-au pus o gramada de sperante in mine, care m-au ajutat sa devin om, care mi-au intins o mana si m-au scos din parnaie (unde o frecam in voie cat era ziulica de lunga), care au avut grija de viitorul meu, si mi-au oferit o sansa la o viata normala... de fapt, intentia lor reala era aceea de a castiga niste bani de pe urma mea si pe de urma talentului meu de geniu.. ca tot trebuia eu sa muncesc in folosul comunitatii m-au pus sa ma scalambai pe scena.
Mi se rupe! Teapa fraierilor! Eu, daca vreau sa fur, fur frate...si nu-mi spui tu ce sa fac si nici cum e mai bine.
Daca vreau, fac ce vrea muschiul meu de baiat bazat ce sunt..pupa-m-as! Daca mi se pune pata, sparg locuinte, escaladez garduri si gradini, sterpelesc ce-mi cade-n mana, dau in cap la babe pentru trei lei, intru în apartamente peste oameni...
Daca vreau, ma distrez cu golanii mei, beau, fut, mi se rupe de voi! Ma numesc Papan Chilibar, sunt actorul care a jucat in filmul lui Florin serban..Serbaanee! ti pupa tata! film premiat cu Ursul de Aur.
Si sunt vedeta manca-ti-as! Am talent frate! Actoria-n sange si furtul in vine. Sunt cel putin bivalent, iar skillurile mele sunt mostenire genetica. pentru ca la noi in batatura, intre tigani, cu o mana iti bati nevasta si cu cealalta iti bei mintile. Sau, cu o mana iti bati nevasta iar cu cealalta iti furi vecinul. Toate in acelasi timp, sa moara mama!!!
Tocmai ce-am iesit din parnaie frate, sunt liber sa fac ce vreau. Si ce crezi ca vreau sa fac mai intai?? Sa fur bah! Ce? Credeati ca gata..daca m-am liberat, daca m-am invartit prin lume buna, daca am ajuns vedeta internationala de film..oau ce tare suna...mi-am schimbat naravul??? Neahh...de fapt acum, odata iesit de dupa gratii, ma cam plictisesc, sincer sa fiu. Asa ca ma duc sa mai dau o lovitura. Una mica. Asa in amintirea vremurilor de demult...sa ne distram si noi ca baietii ce mama ma-sii! Ca doar o viata am! Si pe aia in parnaie vreau sa mi-o petrec! Deci ramas bun, pe data viitoare. Cand ma voi libera si ma vor prinde astia din nou. Te pup! Te iubesc ciocoflendere! Sunt atat de fericit!”

Cine a vazut filmul lui Florin Serban Eu cand vreau sa fluier, fluier? Probabil toata lumea. Mai putin eu. Sa spunem ca am ratat un film despre care am scris insa, dar asta inainte de a se fi turnat. Ai inteles ceva? Nu? Nu-ti face mari probleme. Poti trece lejer peste acest paragraf care nu are nici o relevanta in text. Ok. Cine zice ca este bun? pai cum cine? aia de l-au premiat!!! serios? Pai si de ce l-au premiat ma? Le-o fi placut atat de mult?
Hm..ca sa vezi..atunci cand am auzit isprava am simtit ca plesnesc de mandrie... uite ma..ne apreciaza si pe noi cineva ma..uite ma ca avem si valori in tara asta de ratati..uite ma ca nu suntem doar niste geoarse culese de pe dambovita..iar al doilea motiv ..hehe..pai sa-ti povesteasca fata cum stau lucrurile: daca nu ai vazut filmul, afla ca din distributie a facut parte un puscarias minor de altfel la vremea aceea..ce ma..nu e un cuvant peiorativ dar daca asa le spune??? pe numele sau Papan Chilibar. Care mi s-a destainuit cu lux de amanunte, inainte de a fi ales sa-si joace rolul. Furturi, talharii, violare de domiciliu. Nimic spectaculos. Nu voi intra in detalii. Un pusti care mi s-a parut crunt de banal, pe care l-am vizitat in parnaie si cu care am stat ceva de vorba. Un pusti pe care apoi l-am vazut pe scena ci crede+ma mi-au cam dat ceva lacrimi in coltul retinei...(ajunsesem intre timp sa fraternizez cu dusmanul) si pe care l-am revazut din nou cu catuse la maini. Restul e....nu, nu tacere...ci doar o greata totala si plina.

marți, 13 aprilie 2010

Criminali eroi

din nou acasa cu timp limitat pentru asternut ganduri.
citisem azi, pe undeva, despre macelul de la metroul din moscova...o stire destul de veche, deja prafuita, cu un efect umbrit de tragedia pe care o traiesc azi polonezii. dar nu despre polonezi voiam sa vorbesc. revenind la stire...de fapt, era chiar un amplu comentariu scris nu stiu pe unde si nu stiu de cine. nici asta nu conteaza. pentru ca toti au tratat evenimentul la fel. au trasat linii clare si au delimitat faptele in rele si  bune...oamenii au fost impartiti in victime si ucigasi..restul il cunoaste toata lumea.

am urmarit in perioada aia povestea.nu in amanunt, ci cat sa-mi fie mie necesar. toate ziarele si posturile teve urlau isterice..vaduvele negre...cele doua femei sinucigase...au omorat atatia oameni...mda. foarte nasol ce s-a intamplat. din punctul de vedere al familiilor ramase pe drumuri, al copiilor ramasi fara parinti...

dar, privind de cealalta parte, eu le inteleg. pe vaduve. nu pot fi de acord cu cea au facut, dar le inteleg gestul.  stau acum si ma intreb, daca toti cei care le arata cu degetul s-ar fi aflat in situatia lor, de a-si fi pierdut iubita, sotia sau sotul...ce ar fi facut? iti spun eu, daca ar fi putut, daca legea si societatea le-ar fi dat mana libera, s-ar fi razbunat la fel ca ele. ar fi ucis, la randul lor, cu mainile goale. fara sa stea pe ganduri. manipulate, indoctrinate, indobitocite de un sistem caruia nu-i poate face fata aproape nimeni, indurerate de moartea unor persoane dragi...nu le-a mai ramas nimic altceva decat sa se razbune. caci nimeni nu le va face, prin lege, dreptate. caci nimeni nu este de partea lor.

atunci isi fac singure legea. in felul lor. si mi se pare normal.. stiu ca este de combatut ideea asta, ca au murit oameni nevinovati, dar primul implus este sa te razbuni. si unde lovesti? unde doare mai tare. au gandit global, nu individual.  si daca nu exista cineva care sa te impiedice, adica legea, pentru ca ei traiesc in afara legilor universal valabile, au propriile lor reguli, atunci nu te impiedica absolut nimeni sa ucizi la randul tau. si, mai ales cand te mai imping si altii sa faci asta, spunand ca e bine, chiar ca nu mai ai nici un motiv sa n-o faci. dimpotriva.
ce mi se pare extraordinar este faptul ca au puterea, curajul de a se sinucide. sunt o multime de criminali care doar ucid din razbunare. ele ucid si se sinucid din durere, pentru un ideal, pentru un vis...chiar daca pentru noi este un cosmar, pentru ele este o izbavire.
luptele de gherila si terorismul nu vor putea fi niciodata inabusite. tactica de lupta este total diferita de cea cu care am fost pana acum invatati si obisnuiti. de-a lungul timpului nu vom mai vedea nici tancuri, nici trupe dislocate cine stie pe unde... dovezile deja sunt mai mult decat evidente. de fapt, cred ca asta este razboiul care ne paste in viitor...gherila. eu le admir. pe kamikaze. ma refer la cele doua tipe. le admir intr-un fel. vaduvele negre, dupa cum isi spun, sunt femei carora le-au murit sotii, fratii, copiii. nu mai au pentru ce trai. tot universul lor s-a prabusit. nu mai au la ce spera. de fapt, sunt niste viitoare muritoare de foame. ce le mai ramane de facut? sa se razbune si sa moara. care este primul gand, acela brut, care-ti trece prin cap cand suferi o astfel de pierdere? gandul acela animalic, primul impuls? sa pui mana pe topor, pe ciomag si sa te duci sa-ti faci dreptate.  in majoritatea situatiilor esti oprit de cei de pe langa tine, de legi in ultima instanta. dar cand, dimpotriva, gandul tau este incurajat ...hm..
sunt niste pioni pe tabla de sah. o stiu probabil si ele. dar nu le mai pasa.
e adevarat ca oamenii aceia au murit nevinovati. aveau acasa familii si copii. dar s-a zdruncinat sistemul. sau macar asa s-a vrut a se intampla. mortii sunt victimele colaterale ale unui razboi care abia isi defineste regulile. daca putem vorbi despre reguli intr-un razboi...uciderea in masa este o noua tactica. accepti ori nu, deja nu mai conteaza. din moment ce intri in conflict, iti asumi orice. inclusiv macelul unor nevinovati.
statul rus este de vina, nu teroristii, nu vaduvele negre. statul nu a reusit sa impiedice tragedia. el ar trebui tras la raspundere.
eroul ajunge erou in functie de cati oameni a ucis. n-o sa vezi niciodata un erou geniu in fizica sau matematica. ei sunt rasplatiti cu nobel. si apoi uitati. dar...daca te duci la razboi si ucizi in masa..altfel se pune problema. cacat. mi-e sila. sa ridici in slavi un om care a omorat zeci, paote sute de alti oameni..sa le faci statui si sa-i pomenesti in istorie...mi-e greata. dar a facut bine nu?
imi si imaginez o discutie in cort intre doi soldati:
- cati ai omorat frate azi?
- doar trei, spuse John rusinat.
- Cum man? doar atatia??? Eu zece!
- esti tare!!! las ca-mi iau revansa maine..
este interesant insa cum eroii de razboi devin criminali de razboi. cum dracu ma? esti erou ca ai omorat gramezi. erou pentru tara ta. sau..ca ai omorat aceleasi gramezi esti criminal.  pentru aia care te-au invins. misto. deci..pana la urma ce mama ma-sii esti? ce vor unii sau altii...si cu vaduvele la fel..eroine la ele in batatura, criminale pentru noi...ma intreb ce-or fi in fata lu doamne doamne..dar am divagat. rau de tot. din nou. cum imi sta in fire. dar deja cred ca esti obisnuit cu mine...exista oare criminali cu fata umana? crima este aceeasi daca ucizi ca sa te distrezi sau ucizi din durere, sau pentru un ideal?

miercuri, 7 aprilie 2010

Din nou copil

Nu stiu de ce am vrut sa ma intorc.. sa spunem ca era ceva ce trebuia sa fac, ceva ce simteam ca nu mai suporta amanare. Imi statea pe creieri, imi statea in suflet.. Stiam ca nu pot prelungi la nesfarsit momentul. Si cu cat se apropia ziua plecarii, cu atat mai mult mi se parea ca totul nu este decat un vis.

Si m-am intors de cateva zile dintr-un loc pe care nu credeam sa-l mai vad vreodata. Mi se intiparisera in minte, de mic copil, niste franturi de imagini cu care am crescut, pe care le-am carat dupa mine intreaga viata, cu care m-am hranit de-a lungul anilor...pe care am incercat sa le pastrez nealterate de timp, nedistorsionate de propria-mi gandire si imaginatie. Dar care au crescut odata cu mine, s-au amestecat intre ele, au capatat proportii fantastice, apoi s-au maturizat, au devenit din ce in ce mai vagi pana s-au diluat si s-au transformat in file de poveste. Nu mai puteam deosebi realul de imaginar. Nu mai stiam ce a fost sau ce as fi vrut sa fie. Daca asa a fost sau daca nu cumva asa imi inchipuiam eu ca este.
Ultima oara cand am vazut orasul eram prin clasa a sasea cred. Sau a cincea..Mi se pare ca a trecut de atunci o vesnicie. La inceput mi-a fost teama. stiam ca, odata ajunsa din nou acolo, imi voi ucide si ultima bruma de amintire pe care incercam cu disperare s-o mai pastrez. Si stiam atat de bine ca amintirile de atunci vor fi inlocuite de amintirile ce le vor urma. imaginile noi se vor asterne peste cele vechi pentru totdeauna. Ca paginile unei carti, pagini care se lipesc intre ele.. Credeam ca voi regasi un oras fantoma, care-mi va fi strain, care nu ma va mai recunoaste si ma va primi indiferent, incastrat intre ziduri de blocuri noi si sticla. Stii cum e? E ca si cum ti-a murit cineva drag iar tu refuzi sa te duci la inmormantare pentru a-ti pastra amintirile din vremurile in care inca mai era in viata.
Probabil ca sentimentul asta m-a oprit, de fapt, pana acum. Dorinta de conservare sufleteasca, refuzul de a ma maturiza, frica de a merge mai departe, de a ccepta faptul ca numai sunt o fetita, sentimentul de dezradacinare, ideea ca nu mai am loc nici in lumea aceea, nici in lumea asta...toate amestecate, impletite ca un ghem, in ganduri pe care nu am reusit sau nu am vrut sa le patrund.
Asa ca, nu stiu de unde atata putere sa ma intorc si sa-mi ucid propria-mi lume, singurele amintiri ale copilariei si copilaria insasi. Acel spatiu din timp in care am fost cu adevarat si pentru singura oara in viata fericita.
O fi masochism..o fi, poate, dorinta de a ma rupe de trecut, de mine insami...dorinta de a ma reconstrui pe alte temelii, dupa alte reguli, de a ma reinventa...nu stiu..de a ma accepta asa cum sunt acum, cu bune si cu rele...
Si am gasit un oras in care m-am pierdut si m-am regasit copil...locuri care inca mai exista si locuri ce s-au ridicat cu picioarele adanc infipte in propriile mele amintiri. O amestecatura de senzatii, de nou cu vechi si vechi cu nou, de trecut si de prezent.
Totul mi se pare acum atat de mic...aleile prea inguste, casele prea joase...parcul este singurul care a ramas la aceleasi proportii..lumea intreaga de atunci pare acum de jucarie...
cand am ajuns in fata blocului, mi-au dat lacrimile....uite centrala dar ..nu mai este tubul acela in fata ei...uite gradinita..uite garajul omului aceluia cu motocicleta...uite bara pe care ma jucam cat era ziulica de lunga..uite scara, cutiile postale...uite usa dincolo de care am copilarit, in spatiul acela unde mi-am format intregul univers...uite turnul...uite biserica...cinematograful, teatrul, prefectura..uite hala cea mare...locurile in care ma jucam, in care ma scundeam...uite aleea lu' bunicu..uite casa si gradina...uite, uite!



Cinematograful de pe fostul bulevard Unirii. Se numea, evident, cinematograful Unirea. Sau, dupa cum vad acum, cinemascopul Unirea.  In dreapta se vede o parte a hotelului Rapsodia, un alt punct de reper important al orasului.
Pe atunci zona era circulata de masini, camioane, carute... acum este alee pietonala. O frumusete! o zona in care vin sa se plimbe toti locuitorii orasului.
Cat vezi cu ochii, numai  mamici, tatici, copii si carucioare, pusti, indragostiti si batranei care se odihnesc la soare pe banci.
Aleea este larga, spatioasa, pavata cu dale marunte de piatra, umbrita de copaci batrani si plina de verdeata. Acolo mai sunt o biserica, Muzeul National, hoteluri si cateva magazine mici. Aleea pietonala Unirii este invecinata cu parcul Mihai Eminescu si teatrul Mihai Eminescu, de bulevardele M eminescu, evident, si Calea Nationala.M-am plimbat mult aici. Am incercat sa-mi amintesc cum a fost candva ... sa regasesc ceva cunoscut...doar cinematograful imi mai aminteste de copilarie...

Parcul Mihai Eminescu a ramas neschimbat...aceleasi poduri de peste lac, acelasi bust al poetului, chioscurile din lemn cu banci rotunde...si da...bazorelieful de la intrare cu scene din razboaiele daco-romane...locul pe care il tin cel mai bine minte...un reper al vremurilor de atunci si al copilariei mele intregi. Nu stiu ce era in capul meu dar voiam cu inversunare sa ajung sus, in bratele soldatilor de piatra


Soldatii de piatra..sau, ma rog, picioarele lor...sunt trei mari bazoreliefuri din bronz cred chiar la intrarea in parc...cu fata spre bulevard si aleea pietonala Unirea

marți, 6 aprilie 2010

Patru soldatei. Vreau un borcan de iaurt!

Aseara am stat o ora in fata calculatorului deschis, uitandu-ma fix in geamul din fata mea care da in balcon. Sunt momente in care imi vajaie capul de ganduri pe care, insa, nu le pot materializa nici in cuvinte, nici in trairi...ganduri care nu merita nici spuse, nici gandite macar...franturi din ziua de ieri, fara vreo importanta anume..clipe desirate ca dintr-un ghem pleostit de lana...un soare arzator, un birou intesat cu printuri si beteuri vechi, ziare, agende...un telefon al carui zbarnait il aud si acum in urechi...carti de vizita imprastiate, adunate apoi la loc, sticle de suc..pixuri...o carte...



Pe pervaz, pentru ca in alta parte nu am avut loc, am pus la pastrare patru sticle vechi de lapte de pe vremea lui ceausescu. pline cu compot. de la irina. si priveam tamp in geamul din fata mea, zambind prosteste si uitandu-ma la forma atat de cunoscuta si totusi atat de uitata a acelor obiecte insignifiante dar la care, intr-o vreme, oamenii ravneau atat de mult...sunt asezate una langa alta ca paru soldatei care inca nu au aflat ca razboiul s-a-ncheiat demult.. .
Am copilarit alaturi de sticlele acelea de lapte in care bunica pastra laptele copkilului. sunt atat de vechi incat culoarea lor verzuie a devenit opaca, prafuita. as putea sa le vand la anticariat si cred ca as lua ceva bani pe ele. as putea sa le duc la un muzeu al comunismului...as putea sa le pastrez in amintirea clipelor cand bunicii mei stateau la coada pentru ele de la patru dimineata...cred ca asta voi face...ce vremuri..ce timpuri...sunt cea mai vie amintire a foametei de atunci.
Mi-l amintesc pe bunicu care, pofticios, sorbea pe furis din ele si apoi imi amintesc cicalelile bunicii cand il prindea...Nu stiu cum se face ca mereu il prindea..."Ala e laptele copkilului!" tipa la el inversunata si zdrang una dupa ceafa...in gluma, cu dragoste dar si mahnire. mahnirea timpurilor, a vremurilor flamande de atunci.
As vrea sa-mi completez colectia cu un borcan de iaurt din vremurile alea...as cauta pe net, as licita pentru el, as da bani..as...
Ma simt destul de bizar cand ma gandesc ca am ajuns sa ma inconjor de obiecte din trecut...am o colectie impresionanta de bilete de tren, de bilete de cinema, de muzeu...de pietre, bete si conuri...de plante puse la presat, servetele, vederi, o bricheta stricata, bete de chibrit, bucati mici de lemn, castane si ghinzi, scoici, sticlute cu parfum.. fotografii nu mai spun...si-mi pastrez in toate cate o farama de suflet, le simt vii, le simt EU, un Eu mai mic in fiecare dintre ele..adunate, formeaza marele EU al meu. sunt Horcruxurile mele... daca le-as pierde intr-o zi, as muri..mi-ar muri fiecare particica de suflet pastrat in ele. le tin ascunse in cutii la fel de vechi, puse una peste alta, dosite intr-un dulap special cumparat pentru ele. o armata de soldatei ai sufletului meu trecut.

Ferrari

Are in jur de 45 de ani dar arata mult mai in varsta. asa o percep eu, cu toate ca pe fata nu i se intrezareste nici un rid. Are pielea neteda ca-n palma, dar nu as putea spune ca tenul este perfect. Nici nu ar avea cum. Anii si-au spus, totusi, cuvantul. Este casatorita cu Vali, de aceeasi varsta, la fel de imbatranit, la fel ca ea, inainte de vreme. Vlad, singurul lor copil, este in clasa a zecea la un liceu ..de fapt la singurul liceu din oras. locuiesc in provincie, intr-o localitate mica, uitata, parasita, ma mir ca nu a fost stearsa de pe harta. Ziua in amiaza mare nu vezi mai mult de cinci oameni pe strada si toti sunt, de fapt, femei, gospodine care se indreapta sau vin de la piata. De la singura piata din oras.
majoritatea dintre ele, dintre toate femeile din localitate, sunt casnice. iar majoritatea barbatilor, someri sau ceferisti. Gara si triajul au ramas printre singurele locuri de munca.



Locuitorii toti sunt niste nostalgici. Caci, pe vremea lui Ceausescu, orasul era in floare, ca sa zic asa, un nod feroviar care aducea in zona oameni de pretutindeni. Nu aveai cum sa calatoresti cu trenul si sa nu te fi oprit in gara lor...La marginea orasului se ridicau fabrici, aveau scoli, gradinite, bulevardul era intesat cu oameni iesiti la promenada...copii, multi copii...decretei sau nu, orasul viua de strigatele si rasetele lor..
In oras, oamenii de vaza erau toti profesori. se impartisera in nuclee si bisericute, se vizitau unii pe altii ..iar vizitele se prelungeau tarziu in noapte..Toti scoteau ce aveau mai bun pe masa. Cafea adevarata, tigari adevarate cumparate cu chiu cu vai, luate pe sub mana de la vreo vanzatoare plasatoare de delicii interzise.
Casele lor, ale acestor oameni, erau intesate cu carti, cu discuri de vinil, si cu multe mileuri si bibelouri, se ascultau romante si se barfea intreg orasul..o lume selecta, cu cucoane impopotzonate si batrani cheflii imbracati la costum.
Acum totul este o paragina, nimic nu mai aminteste de vremurile in care, dincolo de geamurile acoperite cu perdelute si draperii, oamenii se credeau fericiti. strazile sunt goale, fabricile in ruina, gara pustie..parcul este plin de gunoaie...cinematograf nu mai au ,iar magazinele se inchid la ora doua dupa amiaza in lipsa de clienti.



Dar sa revin la irina. O femeie marunta, dolofana dar nu foarte mult, o bucatareasca cum rar mi-a fost dat sa vad..lucra, acum ceva vreme, vanzatoare la un butic...acum e somera. E stalpul casei. Nimeni nu prea sufla in fata ei. E dura cu baiatul, incearca sa-l creasca cu frica de dumnezeu, cum ii place sa spuna, sa-si respecte parintii, sa aiba simtul banului, sa fie cuminte si sa invete. Orice mama ar face la fel. Probabil. E vesela, exuberanta, rade mult si din orice, barfeste pe toata lumea, judeca si critica. De cele mai multe ori este absurda, rea, ipocrita, invidioasa.
O macina lucruri marunte si meschine, vorbe aruncate-n vat de vreo vecina paranoica sau de vreo baba de 80 de ani o fac sa nu doarma o noapte intreaga. Stie tot ce misca in oras. De unde are ala bani si mai ales cum i-a furat, cu cine se culca curva de Tanta, cum se imbraca curva de milica...chestii care ma ingretoseaza de-mi dau lacrimile.

irina se plictiseste, duce o viata stramta, micsorata fortat intre peretii unui apartament la fel de stramt ca si viata ei toata. Nu are altceva de facut decat sa faca de mancare..si aici n-o intrece nimeni....sa faca curat, iar casa ei este luna, sa faca niste cumparaturi si sa numere banii. Pe care, din pacate, nu-i are niciodata. Si asta este cat se poate de trist. pentru ca familia Irinei traieste cu doar 5 milioane pe luna. Din care plateste lumina, gazul, telefonul, intretinerea, lemnele, si apoi mancarea...
A avut o viata grea..teribila...ceva ce putini dintre noi ajungem sa ne imaginam...si a cedat. a luat-o razna. a fost internata, acum doi ani, la psihiatrie intr-un alt oras. A trecut prin multe...dar..nu stiu cum sunt unii oameni care supravietuiesc miraculos, isi revin si par a fi ca noi. Irina nu mai este ce a fost candva desi se chinuie. dar inca mai are scapari.
si, cum se plictisea ea asa, ducand o viata la fel ca ieri si ca alaltaieri..si ca dintotdeauna...isi gaseste o jucarie. EU. Ceva nou, necunoscut...care o face sa iasa din banal si cotidian...la inceput a fost sceptica..nu stia cum sa se poarte. Dar, cum cu mine niciodata nu trebuie sa fii foarte pretios, s-a simtit imediat in elementul ei.
Si, incet incet..a devenit acaparatoare, posesiva...isterica uneori. si incearca sa ma introduca fortat in lumea ei, in visele ei, in sperantele ei. La inceput, am fost usor magulita, usor contrariata de efectul pe care am resuit, fara voia mea, sa-l produc intregii familii, de altfel. Mi-am spus ca e doar foarte politicoasa, foarte draguta si amabila...dar, in curand, aveam sa-mi dau seama ca tocmai ce intrasem in vizuina capcaunului. Si, fara sa realizez foarte bine, m-am trezit ascultand povesti despre vecini, despre rude pe care nu le-am cunoscut in viata mea..sa ascult povesti despre cum se da de pomana, cum se face o coliva, o ciorba, o prajitura, cum se spala pe jos si cum se da cu mopul, cum se cresc gainile, cum se face vinul.
Era dornica sa ma invete sa fiu..cum zicea...o gospodina..da...banuise ea probabil ca la capitolul asta sunt varza. Si, cum drumul spre iad este pavat cu intentii bune, am ajuns sa-mi petrec zilele in compania unei femei care nu mai contenea cu barfa, cu criticile si cu vaicarelile. Cu toate astea, este o femeie puternica, dintr-o bucata, un politzai fara de care familia ei nu ar putea supravietui nici macar o zi. e o femeie tare simpla, dar in simplitatea ei, in rautatile ei mizere se ascunde un om frustrat care nu se va recunoaste niciodata invins.
M-a adoptat intr-un fel. parca as fi fetita ei. si se joaca cu mine, cu mintea si cu nervii mei pana cand ma aduce in pragul nebuniei. Iar eu...eu, care spun mereu ce am de spus, eu, care ma impotrivesc cu inversunare in fata celor ce ma impiedica sa fiu cum sunt si sa judec cum judec...ajung in mainile ei o papusa de carpa, care nu este in stare sa mai articuleze nici un cuvant, nici o miscare. stau tampa, ore in sir, ascultand aceleasi lucruri pe care le-am ascultat si ieri..si alaltaieri si mereu de cand o cunosc.
irina are nevoie, in nebunia ei, de o ocupatie. iar eu sunt ocupatia ideala. stiu asta si poate, fara sa constientizez, de aia nu ma impotrivesc exuberantei sale subite si de necontrolat. Viata mea intreaga nu-mi mai apartine. Sunt a irinei cu trup si suflet. Mintea imi apartine irinei, gandurile, vorbele, gesturile imi sunt smulse si puse, ca niste bibelouri desuete, in bratele irinei. Si ma supun dintr-un altruism bizar pentru ca, uneori, ma simt atat de bine cand o vad cum se bucura de prezenta mea, incat imi spun ca irina merita si ea, macar o data in viata, sa aiba parte de o jucarie noua.
Sunt ca un ferrari in curtea unui amarastean...nu stiu de ce am comparat lucrurile asa..dar mi s-a parut ca da bine.
Fata de irina ma simt stinghera, ma simt coplestita de o viata pe care eu n-am gustat-o niciodata...simplitatea ei ma uluieste..felul ei de-a fi ma lasa cu gura cascata...momentele ei de rautate, momentele ei de sinceritate bruta...ma fac sa ma simt un om si mai mic in lumea ei atat de mica...
nu am ce vorbi cu irina, doar tac si o ascult cum turuie. nu ma regasesc in absolut nimic din viata ei, sunt detasata, cateodata poate doar curioasa. uneori o privesc ca pe un animal exotic de la zoo..asa cum ea o face mereu cu mine. suntem doua mari specii necunoscute si incercam sa ne intelegem, sa ne pricepem...si, daca eu am puterea de a o intelege intr-un fel care si acum inca imi mai este confuz, ea nu. ea ma vede ca pe o rasfatata, ca pe un extraterestru venit din alta lume...incearca in zadar sa ma patrunda dar ii sunt opaca. asta o incita de fapt. ca sunt oameni pe care nu poate sa-i descifreze.
Lumea ei nu are nimic inaltator. Nici a mea. dar ea ma proiecteaza intr-un spatiu nedefinit, necunoscut...intr-un miraj din care nu fac parte...ma simt ca un animal de la zoo, am mai zis...ma simt straniu, ciudat..as vrea sa fug, sa ma ascund dar ma prinde de fiecare data. si, de fiecare data, inainte de a o intalni, imi formulez in cap tot soiul de scuze pe care i le voi da, tot soiul de fraze care o vor face sa se opreasca...imi spun ca voi fi dura, ca voi fi necioplita, ca-i voi spune in fata sa ma lase sa respir...dar, de fiecare data, gandurile imi ingheata, cuvintele mi se opresc in gat si cad resemnata pe acelasi scaun...in fata acelorasi povesti si barfe si....
Rareori am putut refuza un om. Si chiar si in momentul in care credeam ca ii dau cele mai concrete semne ale cuvantului NU, respectivul devenea mai apropiat, mai acaparant...Nu stiu de ce nu pot spune nu. de ce trebuie sa le fac tuturor pe plac...de ce ma gandesc la dezamagirea lor in fata refuzului meu si nu a gandesc la dezamagirea mea in fata unui om atat de haparet ...incerc sa fiu cat mai subtila, cat mai discreta dar unii oameni sunt facuti pentru a fi capcauni, caracatite iar altii facuti pentru a deveni victime. si sunt o victima, dar din vina mea. stiu ca as putea oricand sa o opresc pe irina. dar...simt ca, daca ii pot oferi bucuria aceea a momentului in care ma vede, trebuie s-o fac pana la capat

Un adevar mincinos

Un moment...un moment unic, pe care l-ai trait candva demult ...acea clipa sublima in care ai simtit ca esti deasupra lumii si a tot ce te-nconjoara...in care ai simtit ca esti zeu peste oameni si zeu peste zei...acea clipa care te-a marcat, care ti-a proiectat o alta ordine in viata, pe care vrei s-o pastrezi intacta, nealterata de timp sau de propria ta minte
o zi, o ora sau doar o clipa, demult scursa, dar cu care te vei hrani mereu si mereu alungand singuratatea, nesiguranta, durerile marunte, cotidiene, mizere si ieftine..

Dar timpul se dilata si dilueaza clipa care se transforma din traire in amintirea trairii ei, o distorsioneaza in alta forma si contur, prinzand alte valente, nascand alte sentimente si ganduri si vise si imaginatii...
si se stinge sub greutatea anilor, poate sub greutatea propriului tau suflet..se macina incet, pe margini, ca o fotografie veche, desueta.
culorile i se sterg, luciul dispare...mirosul de proaspat e inecat in prezentul pe care-l traiesti, atat de viu, pulsand nebun sub tample, atat de indepartat de punctul acela zero al vietii tale...
si devii disperat, vrei sa o reconditionezi, te chinui sa umpli golurile ramase cu alte amintiri ale acelei amintiri. pentru ca nu mai simti ce ai simtit atunci, incerci sa-ti imaginezi cum ai simtit...pentru ca nu mai gandesti cum ai facut-o atunci, incerci din rasputeri sa-ti imaginezi cum ai gandit...si plamadesti lucruri pe care nici macar nu le-ai trait cu adevarat dar pe care pe care le traiesti acum.
Ajungi sa dai proportii nebanuite acelui moment, sa-i crosetezi marginile zdrentuite cu ganduri, judecati, imagini si vise noi. Si ajungi sa ridici acea clipa la un nivel cosmic, fantasmagoric, la un nivel ce frizeaza obsesia si nebunia. Ajungi sa nu mai stii ce a fost cu adevarat real si ce inchipuire, iti anulezi trairea proiectand-o in propriile tale judecati din prezent...nu mai stii ce ai trait cu adevarat si ce ai crezut ca ai trait
Iar adevarul se risipeste..momentul tau devine incarcat cu prea multe zorzoane...
Ajungi sa-i dai atatea valente, sa suprapui peste primele trairi, cele cu adevarat virgine, trairi noi care vin odata cu timpul, cu surgerea anilor...suprapui impresii si pareri care nu au nimic de-a face cu sentimentele ce te-au incercat atunci...vezi cu alti ochi si simti cu alt suflet...ajungi sa traiesti intre real si imaginar, intre un adevar absolut si o parere. si te minti, si te minti, si te minti..dar tu nu stii si devii eroul propriei tale vieti, a propriei tale imaginatii si victima unei minti inselatoare. si vine o vreme cand te gandesti daca tu chiar ai trait acea clipa sau daca nu cumva...totul e o imagine bolnava nascuta dintr-o minte bolnava...

...................

Traiesti si retraiesti la maximum o situatie, o poveste, un sentiment incat, la un moment dat, ii anulezi orice urma de mister si frumusete...il erodezi, il macini pana cand ajunge sterp si lipsit de viata... il banalizezi atat de mult, proiectandu-l in realul de zi cu zi.. incat il transformi intr-un moment lipsit de orice forma si continut, prafuit... nu-l mai gusti, nici nu mai crezi in el.. se pierde in banal, in cotidian, devine sterp iar apoi uitat...

.........................

sa-mi pastrez momentul intact, virgin, proaspat... sa-l ascund undeva unde nu poate fi pangarit de amintirile care i-au urmat...
.....
cand vorbesti despre ceva trecut, nu poti fii niciodata obiectiv..intre momentul inatamplarii despre care povestesti si momentul povestirii s-a scurs un timp...si cateva ore sunt suficiente, uneori chiar minute..caci tu, in fiecare clipa, evoluezi, te innoiesti mental sau sufleteste cu alte judecati de valoare, gandirea se dezvolta sau cade in regres... iar povestea devine spusa prin prisma prezentului tau, nu al trecutului.

Prostobete

Am evitat sa scriu despre validei...pentru ca, probabil, cei care ma citesc, cu siguranta au aceeasi parere si nu as fi spus si nu as fi adus nimic nou...dar uite vine dragobetele, sarbatoare romaneasca....merita sarbatorita? mie una mi se intoarce stomacul pe dos in ambele situatii. adica..daca de validei managerii magazinului cocor te imbiau sa-ti strigi iubirea in monitoarele uriase amplasate pe fatada magazinului...(trimiteti un mesaj de dragoste si o poza cu persoana iubita si, intre orele X si Y acestea vor fi difuzate, din 10 in 10 minute) acum, de Prostobete, sunt sigura ca vor inventa romanasii alte smecherii ca sa castige un ban cinstit. N-am inteles niciodata de ce iubirea trebuie sarbatorita numai intr-o anumita zi...in rest ce faci? Iubita mea, azi e dragobete..iesim in oras...restaurant, lumanari...o pizza ca na..mai mult de unde? poate un film..si apoi fato..io n-am dat banii degeaba pe curu tau...sex tata... cat cuprinde...
cred ca validei si prostobetele sunt singurele ocazii din an cand un individ frustrat si nefootoot spera cu adevarat la o partida de sex...iar fetele....spera ca vor primi..ce crezi? flori! de validei cluburile sunt pline, restaurantele gem...banii curg garla...ce criza nene..cand e vorba de-o partida de sex nu te mai uiti la bani...o imbrobodesti pe proasta cu un ghiocel si-o pizza si i-o tragi pe dupa blocuri..haide tu...ca-i dragobete...nu ne iubim si noi, macar acum? si daca nu acum cand???? si ea...plina de emotie...se deschide ca o floare...fuck! sau cacat! sau footoo-i.....ca sa zic asa pe romaneste...ca-i dragobete, ce mama ma-sii!! sa vorbim deci romaneste, sa simtim la fel sa petrecem in stilul nostru caracteristic...

si daca nu-i aduci o inima de plus neaparat rosie si cat mai mare...o cana cu te iubesc sau o diploma cu cea mai minunata iubita din lume...e vai si amar de tine....acum ma refer la cealalta tabara...si daca nu-i aduci flori..ai pus-o! nu la propriu, nu rade ca prostu...ca nici femeile nu sunt mai prejos...

...............
Discutie intre doi pusti de vreo 17 ani in statia de tramvai

- Ce faci frate, traiascati neamu! Cum a fost la baieram? intreaba Grasu si da noroc cu fane.
- naspa barosane..
- ai facut ceva ceva? intreaba Grasu ranjind si-si sterge balele din coltul gurii cu maneca.
- Neahh...spune si sparge o samanta printre dinti apoi scuipa cu sau a lehamite..nu mi-am dat seama..
- pai de ce fratie? ce? nu sa lasat?
- Bah, o placeam daon mortzii masii! Da na mers frate...Este niste probleme....ca ieram acolo sti la gogu si ea vorbea cu niste unele...si mam dus si io ca baiatu..finut sti...so iau la un dans si dupa aia ceva ceva si noi ca oamenii..ea nu ca este multi in casa si ne vede...
- mdea..
- si io..ca omu...finut mantelegi...am zis hai sa vorbim si noi una alta..sa ne cunoastem...bah..cand a deschis gura..numai caterinci si prostii zicea...e proasta frate..neahh...nu mam mai dat la ea...nu suport frate proastele...
- mdea..daon cacat de curva...
- mdea prosta si curva frate..sa mor io...sa moara familia mea daca te mint bastane...

Azi nu te vreau!

Sunt momente lungi de tacere, in care parca ceva din mine refuza sa mai ia parte la circul nebun pe care-l joaca toti ceilalti din jur, zi de zi, clipa de clipa. Imi place sa le numesc momente de pauza, de odihna mentala...atunci cand inchid usile si ferestrele si zac intr-o mutenie muta, incastrata intr-un timp ce se scurge moale, vascos si defect. Sunt zile in care nu vorbesc cu nimeni. Ma irita oamenii. Ma irita cuvintele, rasetele zgomotoase si tipatoare, ca niste curve ieftine ce-si ridica poalele-n cap si ranjesc pe la colturi de strazi. Sunt momente in care simpla prezenta a celor din jur imi provoaca lehamite. Si zambesc tamp cand trebuie sa zambesc tamp, si raspund in doi peri la intrebari in doi peri functionand dupa alte reguli, alti timpi, in alte ganduri si miscari.
Mi se reproseaza ca de ce nu mai vorbesti cu mine? De ce nu mai raspunzi la telefon? Unde esti? Ce faci? De ce nu ma mai bagi in seama? De ce ai plecat? Personal, nu am nimic cu nimeni. Prietenii imi vor fi intotdeauna prieteni, nu sunt suparata, nu am patit nimic si nici nu sunt pe moarte. Vreau doar sa ma lasi sa mai respir din cand in cand...sa nu ma mai bati la cap cu retetele tale de prajituri..sa nu ma mai sufoci cu muzica si cluburile tale in care ai vrea sa mergem zilnic....cu problemele tale, cu prezenta ta sacaitoare, cu gandurile tale sterpe si vorbele banale..cu ideile tale si nervii tai.
Ma obosesti, imi sorbi energia ca pe o coca-cola supta din pai...ajung o epava gandindu-ma la ce ai facut tu aseara, la cum te-ai distrat, la cum te-ai suparat...la cum ai ajuns acasa....La mine prea putin ma gandesc. M-am saturat sa te plangi ca prostul ca nu faci sex....ca femeile bune sunt mereu luate, ca toate tipele tale te-au inselat cu altii ..m-am saturat sa aud aceeasi placa stricata de bocete si plansete si vaicareli...de glume proaste, rasuflate...vulgaritati ieftine de cartier...
Azi nu vorbesc cu tine, azi nu te vad, azi nu te aud, azi nu te vreau! Azi respir prin propria mea piele, traiesc propria mea viata, nu mereu a altora.
Nu ma intereseaza povestile tale pentru ca sunt o egoista.
Nu ma intereseaza ce spui si cum gandesti pentru ca nu ma implica personal si pentru ca, normal, sunt o egoista. Azi nu-ti mai dau sfaturi, nu te mai bat pe umar, nu te mai incurajez..nici macar nu te mai cert. Azi nu ma mai lupt cu tine si cu incapatanarea ta prosteasca, cu orgoliul tau stupid...pentru ca..da, sunt o egoista. Azi nu ma mai momesti cu ciocolata si bomboane, cu zambete si cuvinte bune, azi nu mai rad cand te strambi, nu ma mai amuzi, nu ma interesezi..pentru ca sunt o egoista. Azi nu-ti mai dau atentie cand cersesti atentie, nu-ti mai cant in struna cand te lauzi, cand te plangi...cand uite ce viata de cacat ai...pentru ca..ai ghicit!
Am obosit. Iau o pauza. O pauza binemeritata din viata ta. Sa ma reintorc la mine. Spre mine. Sa ma adun. Sa ma culeg, sa ma repar si sa ma peticesc. Sa umplu golurile lasate de tine, sa astup ce se poate astupa, sa fac ordine, curatenie...
Considera ca azi nu sunt. Ca nu exist. Considera ca nu m-am nascut. As vrea sa nu mai inteleg limba romana, ca sa nu mai pricep ce se vorbeste in jur...sa fiu surda si oarba. Sa nu mai simt, sa nu mai miros...sa nu mai fiu aici cu tine. Uzat, prafuit, sec, statut, plictisitor, adipos, diluat in multimea celor care ne inconjoara pe toti. Nimic nou, nici o sclipire...infricosator de banal, de amestecat.
Sa-ti spun un lucru. Nu am pretentia ca sunt altfel in ochii tai decat esti tu in ochii mei. Dar...eu ma impac cu asta. Si stii ceva? Cand devin asa, simt la un moment dat si ma retrag..pentru retus. Cel putin incerc. Caci, daca voi ajunge vreodata ca cineva sa ma cunoasca la fel ca si pe propriile buzunare..sa stie ce gandesc, cum actionez, ce reactii am...atunci inseamna ca ma poti pune tu la zid.
Cu totii suntem, mai mult sau mai putin previzibili. Daca nu am fi, atunci ne-am considera unii pe altii nebuni. Schizofrenici. Ii admir pe schizofrenici. Au, fara sa stie, fara sa-si dea seama, fara sa se motiveze, sa-si planifice, fara sa joace vreun teatru...au puterea de a fi mereu si mereu altii..de nerecunoscut..se reinventeaza clipa de clipa...personalitatea lor este complexa...sunt niste surprize ale naturii care nu te lasa sa te plicitiseti nici o clipa. Nu mi se pare a fi o boala, desi se moare din asta. Mi se pare a fi un dar pe care, din pacate, nu-l apreciaza nimeni. Asa ca, prin simplul fapt ca nu este apreciat, isi pierde valoarea si devine..asa cum e catalogat majoritar..un cosmar. Schizofrenia.
Stiu, divaghez. Sunt off topic in propriul meu post. Sunt off topic din propria mea viata. O viata umpluta mereu si mereu de altii. Rar de mine. De propriul meu eu, de existenta mea singulara. Practic, eu nici nu exist ca individ fara tine. Si fara tine. Si fara tine. Dar cine a spus ca ma multumesc cu propria mea conditie?
Asta nu inseamna ca vreau sa fug in munti, sa ma ascund in pesteri si sa mananc frunze sau coaja de copac. Asta nu inseamna ca vreau sa ma rup de lume, sa intru in cine stie ce transa si sa traiesc..nu stiu...doar organic. NU. Vreau doar, din cand in cand, sa ma rup din mijlocul trairilor tale, sa-mi dau eject...sa ma anulez din existenta ta care-mi face rau. Esti chimioterapie. Imi faci bine dar ma si ucizi. Evident, nu-mi cade parul, imi pierd doar identitatea.

Cacofonie

Te iubesc oricum si oricand. Te iubesc dimineata, cand te trezesti mofturoasa, te iubesc cand te dai lenesa jos din pat, cand iti tarai pasii goi pe parchet, iti iubesc parul valvoi si ochii intredeschisi, molatici, te iubesc cum iti pregatesti cafeaua, scufundata in ganduri si vise confuze, te iubesc in timp ce-o sorbi cu grija, plescaind apoi de placere.

Te iubesc cum iti alegi hainele pe care le vei imbraca pentru job, in timp ce probezi toate rokiile din dulap, iar apoi le arunci botite pe jos, nemultumita, in timp ce mormai si te plangi ca uite, iar nu ai cu ce sa te imbraci. Te iubesc cum iti inchei sandalele in gesturi grabite si nervoase, cum ma rogi sa-ti inchid fermoarul la spate, cum iti arunci geanta pe umar si fugi pe scari pasind cate doua trepte deodata..Iubesc harmalaia pasilor tai, ecoul lor ce se topeste apoi incet incet, pe tacute in mine.

Te iubesc cum alergi pe strazi, sarind peste balti lasate de-o ploaie de cu noapte. Iti iubesc zulufii roscati si ochii negri, mainile goale, albe ca marmura, ce curg pe langa trup ca un suvoi de ape, iti iubesc degetele lungi si nervoase, zambetul strengar de fetita alintata, vocea pisicita, fularul tau colorat si jacheta albastra.

Te iubesc cum asculti muzica la maximum in casti si dai leganat din cap, te iubesc cum bati ritmul cu piciorul gol scufundat in mocheta. Te iubesc ziua in amiaza mare, cand turui vrute si nevrute, cand sari de la o idee la alta fara nici o legatura, te iubesc seara tarziu, cand te plictisesti, te iubesc cand te aud vorbind si certandu-te de una singura, te iubesc cum stai tolanita ca o pisica uriasa in pat, apoi cand iti strangi picioarele sub tine si te ghemuiesti ca un copil imbufnat.

Te iubesc si atunci cand te aud vorbind la telefon, alergand prin casa ca o bezmetica, gesticuland ca o apucata. Te iubesc cum iti uzi florile din ghiveci, cum te bucuri de ele si zambesti in coltul buzelor, te cum mananci pofticioasa prajituri si inghetata, cum te murdaresti apoi pe tricou si te stergi poznasa, pe ascuns.

Te iubesc cum te infurii, cum tipi ca nebuna, cand ma certi, te iubesc cum plangi cu sughituri si-n spasme, cand ochii iti sunt umezi si luciosi, mai limpezi, mai vii, scaldati in carbune de rimel intins. Te iubesc cand te vad in tricou sau pijamale, zburatacita prin casa, nu-ti tace gura o clipa...te iubesc agitata, nervoasa, capricioasa...cand nimic si nimeni nu te mai impaca. Te iubesc cum canti si te invarti, cum te dai in leagan si culegi flori, cum te tavalesti prin iarba...te iubesc noaptea cand te strecori langa mine in pat, te iubesc cand te gadili si razi si te zbati, te iubesc cum ma rogi, cum ma implori, cum cersesti iubire. Te iubesc flamanda de dragoste, nesatula, pacatoasa, cum tipi de placere...

Te iubesc incapatanata, te iubesc posesiva, te iubesc impulsiva, irascibila si mofluza. Te iubesc sexy...Iti iubesc pantofii cu toc cui si bluza ta fara nasturi, rokia ta decoltata si cerceii cazuti prin asternut...Iti iubesc coapsele obraznice si soldurile pline pe care ti le legeni sub privirile mele flamande ca ale unui animal salbatic...

Te iubesc cum razi in hohote, cum iti dai capul pe spate, inchizi ochii si ii acoperi cu palmele. Iti iubesc pielea alba si fina de dupa ureche, cutele de la incheieturi, te iubesc cand esti trista, cand totul ti se pare prabusit, cand simti ca lumea nu te mai incape.

Iti iubesc parfumul discret pe care mi l-ai lasat din nou in perna...Iti iubesc talpa piciorului cand ti-l intinzi lenes prin asternut, iubesc stransoarea bratelor tale incolacite in mine ca un sarpe..Te iubesc cum, te iubesc cand, te iubesc cat si oriunde....

Tu-ti cefereul ma-tii!

Am fost, de-a lungul timpului, prin multe locuri in tara asta...nici nu le pot numara pe degete...Am ajuns la Cuca Macaii, la Pitesti, la Ploiesti, la Urlati, in Maramures, in Moldova, si la dracu-n praznic am fost......
Bai dar...de unde dracu vin ma denumirile astea idioate??? Ce naiba inseamna Ploiesti? Ca si cuvant in sine...de la ploaie..verbul a ploi sau a se ploi nu exista dupa cate stiu eu...si atunci cum dracu poti sa spui Ploiesti? Cine mama ma-sii se ploieste aici???? adica, conjugat la prezent simplu, ar suna eu ploiesc tu ploiesti...sau , mai rau, eu ma ploiesc tu te ploiesti...Urlati, Budesti, Fundulea, ca si Flamanzi sau Pitesti, sa zicem ca pricep...sau cine naiba a fost desteptul ala care a denumit comuna Cuca Macaii Cuca Macaii???? Ce inseamna Macai? De parca stiu ce inseamna Cuca...In fine, sa trecem peste aceste filosofii nocturne si alcoolizate si sa revenim de unde am plecat. Adica in Bucuresti. Acum fac o paranteza. Faza cu spusei mi se trage, ghici de unde... M-a exasperat un nene in tren. Acum cateva zile. Era din Craiova omul, se intorcea acasa...si tot drumu a vorbit la telefon. Asta nu ar fi fost nici o problema dar, din doua in doua cuvinte, repeta aceeasi intrebare cu alte conotatii.
- Ce spusei? adica Ce naiba spusei, ca nu pricepui nimic.
- Ce spusei? adica tocmai ce-ti spusei adineaori, dar tu nu pricepui nimic
- Ce spusei? adica stai bai ca mi-am uitat ideea...
In fine, nu cunosc traducerea exacta, poate ma insel, dar asta am inteles eu din discutie. Ca omul habar nu are ce vorbeste si se tot intreba de unul singur...
Glumesc... Bai, in afara faptului ca savurez momentele petrecute in tren, leganatul molcom, suntetul vagoanelor, al rotilor, tzacanelile macazului, mai savurez ceva. Discutiile dintre cei care se afla in compartiment.. Este incredibil ce poti auzi! Povesti de viata, politica, fotbal, sfaturi naturiste, discutii aprinse despre cum se creste si se educa un copil, o planta...despre cum se tunde iarba, cum se da cu var, cu grebla si lopata...aflu ce capre le-au mai murit anul trecut, cate oi si-au cumparat anul asta, ce pensii au, cum traiesc...aflu tot ce nu vreau vreodata sa stiu!!!!
Chestii legate de vreme, de CFR-ul asta de cacat, invat fara sa vreau teoria cositului, stai ca acus vine secerisul...culesul merelor paduretze...de dat nutret la porci, stai ca vine ala cu tractoru...striga-l bah ioane sa opreasca! si tu-ti bicicleta ma-tii carea-i pus-o-n drum! si gardul care a cazut pe-o rana, gaina care latra-n cotet...ehee...si primarul muica..ce barbat fain...si ce muirere curva are!!!!!! ghetul om...si ce copkii netoti...is prosti ca noaptea fato! dar las ca merg la gostat ca acolo-i mai ieftin...valeu muica..si-ntretinerea la boc...medicamentele cumparate...cefereu de cacat...ia-ti fa daminjeana d-acilea! nu vezi ca nu-i loc, femeie? un' te duci nebuno? vino, fa-napoi! biletele va rog...dar numa o tzara ca nu le buchisesc....no bine domnu iote..doua cartoane....no, multumesc ...da taci fa, ca te sparg! gura spurcata! ia bagaju de-l pune sus..unde sus? cum unde sus, fa? esti chioara? iote colo sa! la donsoara..
Am crezut ca lesin. De ras. In gand, evident. Caci pe fata mea nu se citea nimic. Eram..stupefiata. Faini is moldovenii astia. Dar nu-i intrec pe ardeleni...parerea mea umila...
Bai, ii iubesc la nebunie, cu toate povestile lor cu tot! Ma fascineaza, ma uimesc, ma uluiesc si cateodata uit de ce naiba sunt acolo si cum dracu de am ajuns in tren. Nu mai spun ca accentul lor ma duce in delir! Sunt uneori de toate natiile, din toate zonele tarii. Iar fiecare vorbeste pe limba lui. Si culmea, se inteleg perfect! Cred ca si-au format, de-a lungul timpului petrecut prin trenuri, capacitatea de a pricepe ideea fara sa inteleaga cuvintele. Eu nu reusesc nene! Eu, cand vorbesc cu ei, am si eu momentele mele cand ma imprietenesc si cu babele de 100 de ani, cand nu pricep, intreb. Da cuvantul asta ce inseamna? Bai, majoritatea nu stiu sa explice! Zambesc tamp, ma privesc crucis si imi "traduc" in fraze interminabile, se balbaie, se scarpina in cap...Nu le vine sa creada ce idioata au in fata! Bai, crede-ma, la prima vedere nu par deloc asa.
Dar tot nu pot uita ca nu ne putem ploi, oricat de mult am vrea...cefereul ma-sii!!!!

Perfect si alb

Oamenii perfecti mi se par banali si se scalda-n mediocritate. Oamenii perfecti devin plictisitori, fara personalitate....mult prea buni, mult prea intelegatori..mult prea. La ei, totul este un exces. Ei intotdeauna fac ce trebuie facut, gandesc cum trebuie gandit, judeca in masa, toti in acelasi fel....sunt copii fidele ale aceluiasi individ.
Omul perfect este tern, sters, traieste o existenta inexistenta. Oamenii perfecti au principii cateodata absurde, duse dincolo de limita intelegerii umane, traiesc lucid si fara suflet, cern totul prin filtrul propriului lor eu, sunt, intr-un fel aparte, egoisti.
Oamenii perfecti isi doresc alaturi alti oameni perfecti. Iar daca nu, ii obliga sa fie. Nu au farmec, nu au vlaga, nu au suflet nebun, nu au mister, nu au poveste, nu se chinuie, nu plang, nu zambesc, nu regreta nimic, pentru ca nu au ce. Totul in viata lor a fost perfect! Nu se bucura, nu se arunca niciodata cu capul inainte, nu risca, nu se zbat, nu se chinuie, nu se simt vinovati pentru ca, in viata lor nu a existat nici un motiv de vina. Judeca prea rece, nu-si permit nici o greseala, nici un gest care sa-i tradeze ca sunt si ei, de fapt, oameni.
Oamenii perfecti nu-si murdaresc mainile si nici sufletul, nu se tavalesc prin noroaiele vietii, nu gusta din fructul oprit pentru simplul fapt ca e oprit. traiesc dupa reguli stricte, pe care nu le incalca niciodata. Altfel, nu ar mai fi perfecti.
Oamenii perfecti sunt narcisisti. Le place sa fie admirati, sa fie iubiti, doriti, ravniti. Un alt soi de egoism, de orgoliu poate. Oamenii perfecti pacalesc pe toata lumea. Dau dovada de excese uluitoare dar BUNE, de bine, frumoase...traiesc la limita dintre altruism si ipocrizie. Uite, le-am gasit atat de multe defecte....dar totusi, in fata celorlalti, ei sunt perfecti.

.....................................

Urasc perfectiunea cum urasc culoare alba, imaculata, un mare gol, un mare nimic...ei nu pulseaza, ei nu se injosesc, ei nu cunosc umilinta....traiesc intr-o lume perfecta, fara cusur la care toti ceilalti ravnesc cu inversunare. Omul perfect isi pierde sufletul in favoarea unei minti prea reci si prea limpezi. Stii cat de mult ma bucur de prima ninsoare? Stii ca ies afara, sau la geam, sau la balcon si intind mainile spre cer, ca fulgii sa-mi mangaie palmele fierbinti...si privesc in sus, priezandu-ma-n zapada...atunci, ai senzatia ca nimic nu mai exista in jur, ca esti doar tu si ninsoarea ta, ce cade numai pentru tine...ca nu mai exista nici cer, nici pamant, materia s-a topit si ea printre fulgi...si ametzesti privind jocul lor haotic avand senzatia ca nimic nu mai e cum a fost... in loc sa coboare, ei parca urca...iar atunci pamantul e sus si cerul in jos...pierzi orice punct de reper...si te pierzi pe tine cu totul in neant, nu mai simti absolut nimic organic, totul e suflet liber...e un miraj din care nu ai mai vrea sa scapi niciodata....e doar o pacaleala...Omul perfect e prima mea ninsoare..care atrage..iar apoi, de prea mult alb, devine nevazut...caci, nu are nici o pata de culoare in suflet... Iubesc cu sufletul, el iubeste cu mintea. Eu iubesc in spasme de plans, in hohote de ras, cu patima, iubesc violent ca un vulcan ce erupe...el iubeste linistit, tacut si rece. Eu iubesc liber, fara sa-mi dozez emotiile, fara prejudecati, ma pot indragosti pe loc, fara sa gandesc, fara sa analizez decat la sfasit. El iubeste inchistat in reguli, pune-n balanta, analizeaza, isi stapaneste, isi inhiba emotiile si trairile, le omoara din fasa doar poentru ca nu trebuie, nu se cuvine, nu se face... Eu caut intotdeauna motive, el le are deja - dintotdeauna. Eu ma asez pe borduri de trotuar si ma tavalesc in iarba. El nu, pentru ca se murdareste. Eu rad si vorbesc tare, el sopteste pentru ca altfel nu e frumos. Eu alerg pe strazi, el se plimba. Eu ma joc, el zambeste incurcat. Eu ma supar si arat asta tuturor, el se intristeaza si se ascunde... eu cand nu vreau, spun raspicat nu vreau! el cand nu vrea tace, evita subiectul.. urasc situatiile cand sunt pusa sa-mi explic explicatiile. cand iti spun ceva, si ti-o spun din tot sufletul si cu toata bunavointa de care sunt in stare, nu ma pune sa ma repet..sa-ti explic de ce iti spun asa cum iti spun... pot sa-ti spun de ce iti spun, care este motivul, dar nu ma face sa-ti spun intr-o mie de cuvinte acelasi lucru. stii de ce urasc asta? pentru ca, daca cineva nu intelege din prima, nu simte, nu gandeste, nu rezoneaza, nu vibreaza la o privire, la un gest, la un cuvant aparent inofensiv si banal...atunci ma simt neputincioasa, frustrata, singura...intr-un fel tradata, dezamagita..da, dezamagirea e mare atunci cand iti deschizi sufletul, iar cel de langa tine te priveste de parca nu ai avea absolut nimic inauntru...