duminică, 12 iulie 2015

Dar..lasati...

cafeaua de seara

Am ajuns acasa dupa o zi in care parca am picat ca musca-n lapte. de multe ori m-am intrebat ce dracu caut eu aici..sau acolo..cum de nimeresc in cele mai proaste momente ale altora. La toaleta m-am intalnit cu amicul meu cel vechi..instalatorul pe care era sa-l calc in picioare. la propriu. era ghemuit, de data asta, sub o chiuveta. nu ca mi-as baga, de obicei, picioarele sub chiuveta, dar acum am avut asa un impuls de moment.
Ce faceti aci?????
Pai ma las calcat in picioare de femei!!
Pai de ce v-ati ascuns sub chiuveta?
Omul mai si munceste nu vorbeste toata ziua la telefon..Hai intrati!
Nu ..lasati..
Pai de ce? Dar intrati!
Dar lasati!
Hai ca ies!
De sub chiuveta?
Din buda
De ce?
Pai daca nu intrati..
Unde domnule? Sub chiuveta nu ma bag!!
Aham..da ce? va dau eu afara?


Omul asta ma exaspereaza!
Acum sa-ti spun un lucru. eu cand vb la telefon si sunt discutii foarte importante si private ma incui in buda. Dar, daca nu dau nas in nas cu instalatorul, nu ma lasa femeia de serviciu sa-mi tihneasca
Ce faceti acolo?
Vorbesc la telefon!
Pai iesiti odata ca tre sa spal pe jos!
Pe asta o apuca spalatul numai cand vorbesc eu la telefon. Zilele trecute vorbeam la fix de la birou. Si vine sa-mi ia gunoiul.

Unde sa te mai ascunzi??? Aveam un loc secret dar mi l-au luat altii....


Furnici

E miercuri..

Ieri am stat nemancata toata ziua, abia seara, cand am ajuns acasa, am dat iama in frigider..nici nu am simtit foamea decat in momentul in care aproape ca mi se facuse rau...imi aduc aminte ce mancacioasa am fost cand eram mica..dar mancam pe atunci doar chestii necomestibile..varul de pe pereti, turturii mizerabili formati la teava de esapamant a masinilor, iarba, pamant..furnici...fericire maxima cand gaseam un musuroi..o furnica, doua furnici, trei furnici..asta pana cand am venit intr-o zi in casa si era sa lesine mama cand m-a vazut cu furnici pe la bot...mi-a spus ca daca le mai mananc or sa-mi manance si ele limba..nu m-am alarmat pentru ca nu as mai fi avut limba ci pentru ca, fara limba, nu mai puteam sa mananc nimic...asa ca m-am oprit din scobit prin musuroaie. am trecut la chestii serioase si mult mai satioase cum ar fi aracet, sare cu lingura..hartie de ziar (ziceam ca e guma de mestecat, deh pe vremea aia nu se gasea guma, asa ca improvizam).

Ieri mi-am dorit sa am la indemana orice..as fi mancat si var, si aracet, si furnici...Dar nu aveam pe birou decat hartii..nu am putut sa le mestec pentru ca erau scrise pe ele niste numere de telefon si mi-era prea foame ca sa am rabdarea de a le transcrie. Nasol, ma gandeam, de fetele care tin diete si cure de slabire. trebuie sa ai o vointa de fier, le respect pentru asta...sambata lucrez si am aflat ca o sa plec pe teren. unde crezi? face unu pomana porcului. sa lesin de ras cand am auzit cine este individul:)))) iar o sa-mi spuna sa tac dracului din gura ca vorbesc prea mult :))))) Asa cum o fac acum aici...Neatza! Azi poate o sa am timp sa mananc ceva..daca nu...
....
E deja joi..ghici ce s-a intamplat...:))))

Doua minute

Metrou. Destul de aglomerat, dar nu foarte. Oameni. Forfota. Barbati la costum. Femei dezgolite de vara. Caini in lesa, cu limba scoasa. Copii urlatori. Baloane. Merdenele. Cafea de la Starbucks. Palarii si ochelari de soare. Tocuri. Slapi. Parfum ieftin. Stimati calatori, trenul stationeaza doua minute. Doua minute - timp suficient pentru mine.

Printre oameni te poti face nevazut. Sunt niste straini carora nu le pasa si care, prin nepasarea lor, imi asigura confortul de care am, uneori, nevoie. Sunt atenta la ei dar, cu toate astea, sunt foarte departe de ei. Sunt zgomotul de fundal, peisajul din spatele acelui prim plan dintr-o fotografie pe care o privesc si in care imi vad intreaga viata concentrata in doar cateva franturi de imagini. Si multe spatii goale. Pe care am incercat sa le umplu, sa nu le mai vad, sa nu le mai simt. Si am indesat in ele tot felul de lucruri marunte, unele meschine, altele, credeam eu, marete. Dar nu a fost niciodata indeajuns. Umpleam azi un gol, maine se nastea altul. Ma simt, cumva, peticita. Pentru ca nu am invatat sa las lucrurile asa cum sunt. Unele pline, altele goale. Ma impotriveam cu inversunare. Nu, nu e vorba de resemnare, e vorba de o intelepciune pe care nu am avut-o, iar in lipsa ei nu am facut altceva decat sa ma razboiesc cu mine insami, iar cand eram prea obosita, ma mutam pe alt front si ma luptam cu lumea. 

Cineva mi-a spus ca sunt obsedata de control, iar cand nu detin controlul ma pierd. Trebuia sa-l ascult si sa invat. Acum am invatat lectia, dar oare nu e prea tarziu? Sa lasi lucrurile sa mearga in ritmul lor, sa nu le grabesti, sa-ti accepti greselile si sa te imapaci cumva cu ele. Iar cand viata te ia la suturi si te zdrobeste, sa nu te plangi ca uite ce nedreptate ti se face, ci sa te ridici, sa te scuturi de praf si sa-ti continui drumul. Oare nu am invatat prea tarziu lucrurile astea? 

Am invatat sa las lucrurile asa cum sunt, sa nu mai incerc sa schimb ce nu poate fi schimbat, am invatat sa primesc loviturile cu un soi de demnitate si-n tacere. Chiar, uneori, zambind. Vreu sa cred ca am invatat din greseli si sunt in stare sa jur cu mana pe inima ca nu le voi mai repeta niciodata. Pentru ca trebuie sa fii nebun sa repeti greselile si sa te astepti la un alt rezultat. Si am fost prea mult timp nebuna. 

Am pus cumva punct unei vieti si am inceput alta. M-am schimbat. Mult. Am alte prioritati in viata, alte vise, alte dorinte, privesc oamenii cu alti ochi, sunt uneori mult mai critica, alteori mult mai toleranta. Ma gandesc mai mult la mine si la ce imi doresc eu, la ce ma face pe mine fericita, iar cei din jur au ramas pe planul doi. Prea mult au fost ei primii, iar eu ultima. O sa crezi ca mi-am dezvoltat prea mult latura egoista, dar nu cred ca despre asta este vorba. Pur si simplu m-am saturat sa fiu draguta cu toata lumea, amabila, saritoare, grijulie..m-am saturat sa inmagazinez in mine problemele altora, sa sug ca un burete energiile lor negative. Despre asta este vorba. Am renuntat sa mai fac frumos ca cei din jur sa se simta bine, confortabil. Si am invatat sa iau viata asa cum e. Cu bune si cu rele. Sa nu  ma mai cred eu buricul pamantului care le face si le desface pe toate, toate fiind la cheremul meu. Nu. Pentru ca am invatat ca nu detin controlul absolut, asa cum credeam..sau voiam sa cred. Poti schimba lucrurile marunte in viata..un job, o casa, un sot, un iubit...dar cele cu adevarat importante se petrec fie ca vrei sau ca nu vrei. Si atunci cazi din maretia ta inchipuita si ajungi una cu pamantul. Important e sa poti sa te ridici. Cum? Nu exista o reteta universala. Si nu pot povesti nici din proprie experienta pentru ca nu stiu inca daca am reusit sa ma ridic de tot. Uneori simt ca inca mai stau in genunchi. Alteori simt ca zbor. 

Am sters cu buretele multe, iar peste trecut s-a depus un strat consistent de parf si de uitare. Am aruncat la gunoi ce trebuia demult aruncat, dar nu aveam curajul si taria sa o fac, am lasat la lumina ce era de pastrat, am ascuns bine in suflet ceea ce nu vreau sa pierd niciodata. 

Acum, camera e goala. Curata. Aerisita. Si vreau sa ramana asa. Sa nu o mai umplu cu nimic. Ce idei dezlanate...incoerente, amestecate, mixate ca intr-un blender in care ai pus prea multe fructe si nu mai simti apoi gustul niciunuia. Dar din ideile astea haotice se naste claritatea gandurilor. Concluzia. Am renuntat la a mai pretinde controlul total si am invatat sa las lucrurile pe care nu le pot schimba sa se intample asa cum vor ele. Si  sa trec peste asta linistita si impacata. Si ma simt bine. Mult mai bine decat atunci cand ma luptam sa le indrept. Libera, intr-un fel. Cumva..invingatoare. Iar cand viata ma ia la suturi, am invatat sa ma ridic si sa iau totul de la capat. Si in felul asta iti gasesti fericirea. Zenul. Sa nu pretinzi niciodata ceea ce nu poti avea, sa nu speri in lucruri care nu au cum sa se intample. Sa nu-ti ceri imposibilul si sa-ti cunosti si recunosti limitele. Stiu ca nu mi le-am atins inca. Dar sper ca atunci cand o voi face, sa recunosc faptul ca dincolo de ele nu pot trece. Si sa nu fie asta o frustare, sa fie o impacare cu sine.  

Metrou. Destul de aglomerat, dar nu foarte. Oameni. Forfota. Barbati la costum. Femei dezgolite de vara. Caini in lesa, cu limba scoasa. Copii urlatori. Baloane. Merdenele. Cafea de la Starbucks. Palarii si ochelari de soare. Tocuri, Slapi. Parfum ieftin. Stimati calatori, trenul stationeaza doua minute...Timp suficient pentru mine.

miercuri, 3 decembrie 2014

De ce ne plac băieții răi dar rămânem mereu lângă cei „ de casă”


Cine nu cunoaște expresia „băiat rău”? O atribuim, de multe ori, anumitor bărbați pe care i-am cunoscut și cu care ne-am intersectat în viață. Bărbați de care ne-am îndrăgostit nebunește, care ne-au sucit mințile și răscolit sufletele. Bărbați care ne-au făcut să plângem, să suferim și pe care cu greu am reușit, în cele din urmă, să-i părăsim. Iar apoi, după ce timpul a trecut, am privit în urmă și ne-am întrebat oare ce-o fi fost în capul nostru? Ce ne-a plăcut, de fapt, la ei?

ÎI vedem independenți, stăpâni pe ei și pe viața lor. Îi privim uneori ca pe o provocare, alteori ca pe un trofeu. Sunt liberi, au o personalitate foarte puternică, știu ce vor și fac ce vor, încearcă mereu să-și depășească limitele, iar când vine vorba despre femei sunt de-a dreptul fermecători. Știu cum să se poarte, au întotdeauna replicile pregătite, sunt amuzanți, știu cum să te privească, cum să te atingă, cum să te sărute ca să te cucerească. Sunt adevărați experți în jocul seducției, uneori o sigură privire fiind de ajuns ca să le cazi în „plasă”. Femeilor le plac bărbații încrezători, de acțiune, pentru care obstacolele nu sunt o piedică, bărbați care știu să se descurce, sunt oameni ai deciziilor, lângă care se simt protejate.  
Nu există un tipar anume al băiatului rău. El nu trebuie neapărat să aibă tatuaj, ultimul tip de mașină, nu trebuie să-și etaleze muschii sau pumnii prin baruri. Astea sunt lucruri pe care le vedem, de multe ori, în filme. Un băiat rău poate fi și un tip răzvrătit, orgolios, autoritar, încăpățânat etc.
Însă....pentru că există și un însă....Băiatul cel rău..citeste mai departe aici

marți, 6 mai 2014

Multumesc!

Cand nu stii ce drum sa mai apuci, cand nu stii ce sa mai faci, cand nu stii ce sa mai crezi si in ce sa mai speri, asculta-ti intuitia. Este singurul lucru care te poate ajuta sa iei o decizie corecta. Ce-mi spune mie intuitia? Ca unele lucruri nu sunt asa cum vor ele sa para, ca unii oameni - dincolo de zambete si vorbe frumoase - ascund ganduri urate si multe minciuni.

Nu mai simt nimic. Nici suparare, nici furie, nici dezamagire macar. Oamenii nu ma mai pot dezamagi de foarte mult timp. Nu ma gandesc decat la esarfa aia draguta pe care am vazut-o ieri si pe care mi-o voi cumpara azi si la pantofii aia cu toc mult prea inalt ca sa poata fi purtati pe platforma din Pipera. La petrecerea de diseara din club la care nu stiu inca daca voi ajunge si la subiectul pe care trebuie sa-l gasesc azi. Si nu am nici cea mai mica idee despre ce sa scriu. Imi citesc stirile in metrou. In metrou imi vin si ideile, si titlurile. De multe ori, ma trezesc scotocind frenetic prin geanta dupa pix si agenda ca sa le notez. Ca sa nu le uit. Uneori, le visez noaptea. Dimineata ma reped din nou la pix si agenda ca sa le notez. Ca sa nu le uit. Insa, dupa ceva timp, scurt, imi dau seama ca sunt proaste. Titlurile. De ce oare in vis totul iti apare mai frumos decat in realitate? Mai interesant, mai bun..mai ..mai...iar cand te trezesti din visare - fie ca ai dormit, fie ca ai visat cu ochii deschisi... frumosul nu mai are nici o stralucire, bunul devine murdar, interesantul banal si asa mai departe.


Ai avut vreodata un deja-vue?  O stare, o situatie, un loc anume care sa-ti dea senzatia ca parca ai facut un salt urias in trecut? Ca parca, intr-un fel ciudat si inexplicabil, un moment anume din viata ti se repeta ca o placa stricata?

Dar nu exista coincidente. Oricat am vrea sa credem in ele, lucrurile nu se petrec niciodata la intamplare. Cei care cred in coincidente sunt acei oameni care fug, intr-un fel, de realitate. Ne dam seama de asta dupa un timp, cand le trecem prin filtrul ratiunii, cand le analizam la rece, obiectiv, cand le punem cap la cap. De multe ori insa, nu intelegem niciodata care a fost scopul, motivul pentru care lucrurile s-au repetat. Pentru ca nu am avut timpul sau curajul sa le disecam, sa incercam sa vedem ce se ascunde dincolo de niste..intamplari, care la prima vedere, par banale. Dar, daca nu stii, asta nu inseamna ca nu se intampla. Daca nu te uiti, asta nu inseamna ca nu exista. Iar lucrurile se petrec cu sau fara voia noastra, cu sau fara stiinta noastra, cu refuzul sau cu acceptul nostru. Se intampla oricum, fara sa ne ceara voie. Si, de multe ori, ne influenteaza viata. Cateodata, simti schimbarea pana-n moalele capului. Fie ca vorbim despre lucruri bune sau rele..alteori, vine bland, ca o adiere lina de primavara. Oricum ar fi, oricum s-ar produce, schimbarea apare fara sa stii, uneori, ce anume provocat-o. Poate acea coincidenta care nu a fost, de fapt? Daca ai fi stiut, la momentul respectiv, s-o intelegi, poate ca schimbarea de acum nu s-ar mai fi petrecut. Dar oare mai conteaza? Nu..nu mai conteaza. Trebuie doar sa-i faci fata. Daca poti. Si daca trebuie.

Hai sa-ti spun acum, draga DS, ce schimbare s-a produs in viata mea din cauza unei asa zise coincidente. Am realizat ca anumite lucruri nu sunt, pur si simplu, menite sa curga pe un fagas normal. Dimpotriva. Unele lucruri derapeaza bolnav si oricat ai incerca sa le aduci pe drumul cel drept, nu vei reusi niciodata. Am realizat ca, de fapt, am alergat mereu dupa fantasme...dupa acel vis frumos de care iti vorbeam mai sus, am alergat scotocind dupa el in realitate. Mi-am dat seama, intr-un final, ca visul e doar un vis. De aia este vis, pentru ca nu este real. Ca am trait prea mult in povesti fugind de o realitate care, uneori, ma sufoca. Si incecam sa ma refugiez.Si mai stii ceva? Tot visand asa cu ochii deschisi, pierdeam esenta vietii, trairea momentului, frumosul realitatii. Cumlea e ca in realitatea mea exista atat de mult frumos, atat de multa iubire...dar am fost ocupata cu vise. Stii? Intotdeauna iti doresti mai bun, mai frumos, mai mult decat ceea ce ai in prezent. Si cand alergi de nebun sa capeti ce-ti doresti dar constati ca ceri imposibilul..vine acel moment in care incepi sa apreciezi inmiit ceea ce ai. Azi, nu numai ca apreciez ceea ce am, ii multumesc lui dumnezeu pentru ceea ce am. Ma simt binecuvantata si...cred pentru prima oara in viata fericita. Fericita pentru ca nu mai alerg dupa cai verzi pe pereti si imi traiesc viata asa cum e ea, cu bune si cu mai putin bune. Ca, in sfarsit, dupa o goana atat de istovitoare, de ani de zile, m-am impacat cu prezentul. Multumesc!

....

Auzi..hei...esti? Tu ma mai tii minte? E iarasi luna lui mai...Maine ne vom lua din nou adio, ca in fiecare an...